1848

Politică europeană

Ianuarie 27, izbucneşte Revoluţia la Napoli. Izolat, Ferdinand I trebuie să cedeze. Promulgarea Constituţiei la 10 februarie; februarie 8, Regele Sardiniei anunţă promulgarea, pe 4 martie, a unei Constituţii realizate după modelul celei franceze de la 1830; februarie 18, ducele Toscanei este obligat să accepte Constituţia; februarie 22, manifestaţii revoluţionare la Paris; februarie 23, armata franceză iese pe străzile Parisului, pentru a restabili ordinea. Garda Naţională fraternizează cu insurecţionarii. Primul  ministru Guizot este demis şi este rechemat Thiers; februarie 24, armata franceză se alătură revoluţionarilor. Louis-Philippe abdică, în favoarea contelui de Paris. Lamartine şi Ledru-Rollin proclamă Republica franceză; februarie- martie, o serie de legi consacră în Franţa libertatea presei; martie 4, Lamartine proclamă, ca ministru al Afacerilor Externe al Franţei, “pacea către lumea întreagă”: Franţa renunţă la orice propagandă externă; martie 5, în Franţa se proclamă sufragiul universal; martie 6-13, la Viena, circulă memorii cu caracter liberal, care cer libertatea presei, tribunale cu juraţi, drepturi fundamentale, desfiinţarea discriminării religioase, libertatea academică, eliberarea ţăranilor; martie 13-15, izbucneşte, la Viena, “Revoluţia din martie”; ciocniri între armată şi studenţi, primele victime. Cea mai importantă consecinţă imediată este căderea de la putere a cancelarului Metternich, principalul apărător al conservatismului austriac. Este aprobată formarea unor gărzi naţionale, în care organizaţiile studenţeşti (Legiunea Academică, recent creată) ocupă un loc important. Se desfiinţează cenzura, se emite o lege mai liberală a presei, iar împăratul promite o constituţie; martie 17-18, se constată extinderea mişcărilor protestatare ale naţionalităţilor din Imperiul Austriac, cărora guvernul nou constituit refuză însă să le satisfacă revendicările; în schimb, autorităţile vieneze satisfac cererile Dietei şi ale Comitetului Revoluţionar din Pesta; martie 17-22, izbucneşte o răscoală la Veneţia, avînd drept consecinţă eliberarea din închisoare a unor lideri revoluţionari (Daniele Manin, Niccolò Tommaseo). Este proclamată Republica Veneta di San Marco; martie 18-22, răscoală la Milano. La 18 martie, primind vestea că la Viena a izbucnit revoluţia, mulţimea condusă de Casati se îndreaptă spre reşedinţa viceguvernatorului austriac cerînd desfiinţarea poliţiei, crearea unei gărzi cetăţeneşti etc. Conducătorii revoluţionarilor, foarte radicali, cer independenţa. Liderul lor, scriitorul Carlo Cattaneo, respinge propunerile de armistiţiu. Austriecii bombardează oraşul. La 22 martie, guvernatorul austriac se retrage; martie 19, scrisoarea de la Lvov, considerată a fi primul semn al “Primăverii popoarelor” pe teritoriul polonez; martie 20, o răscoală la Modena îl alungă pe marele duce Frederic al V-lea. În aceeaşi zi, este alungat ducele Parmei, Carol al II-lea, care va accepta ulterior o constituţie şi va reveni la domnie; martie 21, nobilimea maghiară din Transilvania cere anexarea principatului la Ungaria; martie 22, răscoală la Veneţia, împotriva austriecilor. Oraşul îşi proclamă independenţa şi se declară republică; constituirea unui guvern provizoriu, condus de Manin; martie 23, regele Piemontului, Carol-Albert, adresează o declaraţie de război austriecilor, motivînd intervenţia sa în ajutorul milanezilor. Trupele piemonteze ajung însă la Milano după ce oraşul s-a eliberat singur; martie 26, trupele piemonteze intră în Milano; martie 28, la Frankfurt este adoptat paragraful 188 al Constituţiei Reich-ului german, care prevede garantarea dezvoltării naţionale şi pentru popoarele ne-germane, dreptul de a-şi folosi limba fără discriminare în biserică, învăţămînt, administraţie internă şi justiţie; martie 29, Adam Mickiewicz formează în Italia o Legiune Poloneză; aprilie 13, partida separatistă triumfă în Sicilia, iar dinastia Bourbonilor este declarată căzută; aprilie 21, conducerea Universităţii Naţionale Săseşti din Transilvania protestează printr-un memoriu adresat împăratului împotriva proiectului maghiar de unire a Transilvaniei cu Ungaria; aprilie 27, Franţa aboleşte sclavia în colonii; aprilie 29, Papa Pius al IX-lea îşi declară neimplicarea împotriva Austriei, ţară catolică, fapt care duce la destrămarea speranţelor de sorginte neoguelfă, conform căreia Italia ar fi putut fi salvată de sub auspiciile Bisericii; mai 6, epistola enciclică a Bisericii una, sfîntă, universală şi apostolică, a Patriarhilor Răsăritului, ca răspuns la enciclica Papei Pius al IX-lea din 6 ianuarie 1848, prin care aceştia condamnă “inovaţiile latine, pretenţiile Papei, prozelitismul misionarismului romano-catolic”; mai 15, conflict izbucnit între liberalii din Napoli, populaţie şi trupele regale, care îi dă prilejul regelui pentru o lovitură de stat. Se formează un guvern moderat de dreapta, iar Parlamentul se dizolvă; mai 17, împăratul şi curtea Austriei se refugiază la Innsbruck; mai 22, la Napoli, extremişti monarhişti şi catolici îi atacă pe liberali; rezultatul este un masacru; mai 29, Milano, Parma şi Modena declară unirea cu Piemontul; mai 29, Dieta din Cluj (în care românii din Transilvania, deşi majoritari, nu erau reprezentaţi) votează unirea cu Ungaria; iunie 11, austriecii ocupă Vicenza, apărată de generalul Durando; iunie 23-26, insurecţie la Paris; represiunea face 5.000 de morţi, 11.000 de arestări, 4.000 de deportări; iulie 25, austriecii înving trupele piemonteze la Custoza iar regele Carol Albert al Piemontului se refugiază la Milano; iulie 31, printr-o notă a Ministerului de externe ţarist se dezavuează ideea unirii Principatelor Române, documentul pregătind totodată intervenţia, din nou, a trupelor ţariste. În aceeaşi zi, armata otomană trece Dunărea în Tara Românească; august, formarea unui guvern democratic în Sicilia; august 3, declaraţie oficială a Dietei maghiare cu privire la neacordarea sprijinului ei austriecilor în Italia, dacă guvernul austriac intră în conflict cu parlamentul de la Frankfurt pentru rezolvarea problemei unităţii germane; august 6, austriecii încercuiesc Milano; august 9, armistiţiu austro-piemontez  la Vigevano, în urma căruia Piemontul se obligă să îşi retragă trupele  din Lombardia şi Veneţia. Voluntarii lui Garibaldi vor rezista pînă la 26 august (înfrîngerea de la Morazzone), cînd se vor refugia în Elveţia; august 10, austriecii reocupă Reggio Emilia; august 12, împăratul şi curtea sa se reîntorc la Viena; august 12, majoritatea Adunării Naţionale germane de la Frankfurt respinge cererea celor cinci delegaţi italieni din regiunea Tirolului de eliberare a districtelor Trient şi Rovereto din Uniunea germană şi de autonomie pentru Tirolul italian; august 26-27, după succesele militare de pe frontul italian, curtea de la Viena este preocupată acum de Ungaria, încurajînd separatismul croat, chiar dacă guvernul maghiar fusese de acord cu proiectele de autonomie ale Zagrebului. Prin ocuparea oraşului Fiume (cr. Rijeka) de către croaţi, ruptura devenise ireversibilă; august 27, sosirea lui Karl Marx la Viena pentru a stabili relaţii cu mişcarea radicală de stînga; septembrie 16, constituirea, la Pesta, a Comitetului de Apărare Naţională, sub conducerea lui Kossuth Lajos, organism care preia întreaga putere în stat; octombrie, formarea unui guvern democratic în Toscana, condus de Domenico Guerazzi şi Giuseppe Montanelli, care au izbutit să-l determine pe marele duce să-i înlăture de la putere pe moderaţii lui Gino Capponi; octombrie 8, Parlamentul maghiar confirmă atribuţiile de guvern naţional cu puteri excepţionale ale Comitetului Apărării Naţionale. Liderul acestuia, Kossuth Lajos, obţine puteri executive depline; octombrie 17, în numele Comitetului Apărării Naţionale, Kossuth emite mandate de arestare pe numele revoluţionarilor slovaci Stur, Hurban şi Hodza, şi le retrage acestora cetăţenia ungară; octombrie 18, generalul austriac Anton Puchner, comandant al trupelor imperiale din Transilvania, decide asumarea puterii absolute în regiunea respectivă; octombrie 23, Viena este înconjurată de trupe ale armatei imperiale; octombrie 30, înfrîngerea armatei maghiare de către austrieci, la Schwechat, lîngă Viena. Trupele austriece deschid drum spre centrul Ungariei şi spre Pesta şi intră în suburbiile Vienei; octombrie 31, Viena este recucerită de armata imperială, care proclamă legea marţială şi ordonă executarea a numeroşi conducători ai revoluţiei. Starea de asediu a oraşului va rămîne în vigoare pînă în 1853; noiembrie 12, proclamarea constituţiei franceze: o singură Adunare legislativă cu un preşedinte ales pe 4 ani; noiembrie 15, asasinarea ministrului Pellegrino Rossi declanşează la Roma o criză politică transformată repede în război civil. Rossi încercase medierea între democraţi şi conservatori, fără succes; noiembrie 24-25, Papa Pius al IX-lea fuge, deghizat în preot, şi se refugiază la castelul de la Gaeta (pe teritoriu napolitan); noiembrie 29, Kossuth, conducătorul Comitetului Apărării Naţionale, îl numeşte pe generalul Jozsef Bem comandant al trupelor maghiare din Transilvania; decembrie 2, împăratul Ferdinand abdică în favoarea nepotului său, Francisc Iosif, fiu al arhiducelui moştenitor Francisc Carol şi al prinţesei Sophie de Wittelsbach; decembrie 10, alegerea lui Louis Napoleon Bonaparte la preşedinţia Republicii franceze, cu o majoritate covîrşitoare; decembrie 12, Garibaldi soseşte la Roma pentru a sprijini insurecţia; decembrie 12, maghiarii refuză să îl recunoască pe Francisc Iosif ca nou rege al Ungariei; decembrie 13, armata imperială intră pe teritoriul maghiar; decembrie 16, în Piemont este adus la putere guvernul Gioberti, sprijinit de democraţi; decembrie 25, armata generalului Bem intră în oraşul transilvănean Cluj. Comandantul lansează un apel către revoluţionariii români şi unguri, chemîndu-i la solidaritate în numele cauzei revoluţionare; decembrie 29, junta care conduce la Roma promite alegerea prin vot universal a unei Adunări care să desemneze un guvern al Republicii Romane. 

Politică românească

martie 20, tineri români din Muntenia şi Moldova organizează la Paris, în locuinţa unuia dintre ei, Nicolae Bălcescu, o întrunire în care se decide declanşarea revoluţiei şi se redactează un text cu caracter programatic; martie 24, proclamaţia lui Simion Bărnuţiu face apel la românii din Transilvania pentru a acţiona în vederea recunoaşterii lor ca naţiune politică şi pentru convocarea unei adunări naţionale; martie 27, la Iaşi, la Hotelul Petersburg, se reuneşte un grup de tineri revoluţionari (conduşi de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Grigore Cuza), care formulează revendicările programatice ale mişcării. Data este considerată începutul Revoluţiei în Moldova. Principalele revendicări (care se regăsesc în formulări asemănătoare şi în programele revoluţionare din celelalte provincii româneşti), sintetizate în “Petiţia proclamaţiune”, sunt: dizolvarea Adunării Obşteşti, ameliorarea situaţiei ţăranilor, reorganizarea învăţămîntului, libertatea persoanei şi a presei, desfiinţarea cenzurii, eliberarea deţinuţilor politici, înfiinţarea unei gărzi naţionale; aprilie 8, studenţi români şi maghiari, în fruntea unei mulţimi de oameni, îl eliberează din închisoarea de la Pesta pe Eftimie Murgu, vechi opozant bănăţean al regimului imperial; aprilie 8-9, la Hotelul Petersburg din Iaşi, în Moldova, are loc o întrunire la care iau parte un grup de boieri cu vederi liberale, orăşeni, intelectuali. Se decide formarea unui comitet pentru redactarea unei petiţii care urmează să fie înaintată domnitorului Mihai Sturdza; aceasta cuprinde 35 de puncte moderate, referitoare la: dizolvarea Adunării Obşteşti şi alcătuirea uneia noi, reprezentative, crearea gărzii naţionale, desfiinţarea cenzurii, eliberarea deţinuţilor politici, libertăţile personale, reorganizarea învăţămîntului, banca naţională, desfiinţarea taxelor vamale la exportul de cereale, ameliorarea situaţiei ţărănimii, răspunderea ministerială; aprilie 10, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, caută să cîştige timp (“Petiţia proclamaţiune” îi fusese înaintată), respinge petiţia liberalilor cu privire la garda cetăţenească şi la Obşteasca Adunare, apoi trece la represalii. Arestează grupul petiţionarilor şi dintre aceştia pe 13 îi trimite la Galaţi, pentru a fi exilaţi în Turcia; la Brăila, 6 din aceştia evadează şi se refugiază în Transilvania; aprilie 30, prima adunare de la Blaj (Transilvania), la care se decide convocarea unei noi adunări la 15 mai; mai 8, întrunirea la Sibiu a liderilor românilor transilvăneni; este aprobat programul propus de Simion Bărnuţiu, axat în principal pe recunoaşterea românilor ca naţiune politică şi respingerea uniunii Transilvaniei cu Ungaria; mai 14, discurs al lui Simion Bărnuţiu în catedrala de la Blaj, în care afirmă că pentru românii din Transilvania libertatea nu poate fi decît naţională; mai 15, protestul deputaţilor români bănăţeni de la Pesta împotriva proclamării ca patriarh ortodox a mitropolitului sîrb Josip Rajacic, fapt care semnifică menţinerea subordonării Bisericii româneşti ierarhiei sîrbe, deşi bănăţenii doreau o ierarhie autonomă. Se adoptă Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, document al revendicărilor politice şi naţionale. Se convoacă o adunare a românilor din Banat şi Crişana, la Timişoara, pentru 15 iunie; mai 15, marea adunare a românilor ardeleni de la Blaj (participă aproximativ 40.000 de oameni), care adoptă Petiţiunea Naţională. Programul ei cuprinde 15 puncte principale, cu referire la reprezentarea românilor în Dietă, utilizarea limbii române în legislaţie şi administraţie, ieşirea Bisericii Ortodoxe Române de sub autoritatea celei Sîrbeşti, desfiinţarea iobăgiei şi a breslelor, libertăţi pentru activităţile industriale şi comerciale, libertatea cuvîntului şi desfiinţarea cenzurii, libertatea personală şi de întrunire, gardă naţională, impozit după venit, amînarea discuţiei despre anexarea Transilvaniei la Ungaria pînă după convocarea unei adunări în care românii să fie reprezentaţi proporţional. Sunt alese două delegaţii care aveau să prezinte împăratului şi Dietei acest document. Se alcătuieşte un organ executiv pentru îndeplinirea hotărîrilor de la Blaj: Comitetul Naţional Român, cu sediul la Sibiu. Conducătorii Revoluţiei sunt Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, George Bariţ, Andrei Şaguna, Timotei Cipariu; mai 16-17, adunare a românilor bănăţeni la Lugoj; ei cer autonomia bisericească şi drepturi naţionale; mai 22, în Tara Românească, se formează un Comitet Revoluţionar care decide că Revoluţia va fi declanşată pe 21 iunie. Documentul programatic adoptat acum include între revendicări şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi; mai 24, la Braşov, un grup de revoluţionari moldoveni aflaţi în refugiu elaborează un program în şase puncte, Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Cele mai importante puncte se refereau la unirea Moldovei cu Tara Românească într-un stat românesc independent şi la împroprietărirea ţăranilor fără răscumpărare; iunie 21, la Izlaz (în Muntenia) se întruneşte o mare adunare populară. Scriitorul şi revoluţionarul Ion Heliade Rădulescu prezintă  un program (Proclamaţia de la Izlaz) alcătuit la cererea Comitetului Revoluţionar (între membrii acestuia se numără: Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A.Rosetti , Ion Câmpineanu, fraţii Golescu, Ion C. Brătianu). Revendicările cuprinse în program vizează: înlăturarea protectoratului rusesc, eliberarea şi împroprietărirea (prin răscumpărare) a clăcaşilor, alegerea domnitorului pe o durată limitată la 5 ani, adunarea reprezentanţilor tuturor “stărilor”, libertatea presei şi a tiparului, răspunderea ministerială, înfiinţarea gărzii naţionale, eliberarea robilor ţigani, învăţămînt “egal şi întreg”, libertăţi politice pentru toţi locuitorii ţării, convocarea Adunării Constituante. Se formează un guvern revoluţionar provizoriu; iunie 21, la Cernăuţi (Bucovina), revoluţionarii refugiaţi din Moldova înfiinţează un Comitet Revoluţionar. Mihail Kogălniceanu va redacta, pînă la sfîrşitul lui august, programul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova; documentul preia şi dezvoltă numeroase idei din Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, ca şi din Proclamaţia de la Izlaz. Cerinţele din acest document vor fi dezvoltate în Proiectul de Constituţie pentru Moldova, act conceput pe modelul Constituţiei belgiene din 1835; iunie 23, izbucneşte revoluţia la Bucureşti. Domnitorul Gheorghe Bibescu sancţionează Constituţia şi recunoaşte un guvern revoluţionar. După aceasta, abdică şi se refugiază în Transilvania; iunie 26, se constituie guvernul provizoriu al Tării Româneşti, unindu-se guvernele revoluţionare de la Izlaz şi Bucureşti. Domnitorul Bibescu abdică şi se refugiază în Transilvania, la Braşov. În ziua următoare, pe cîmpia Filaret, zeci de mii de bucureşteni prezenţi jură fidelitate programului revoluţiei. Guvernul provizoriu revoluţionar încearcă să realizeze cîteva reforme, considerate mai importante: se desfiinţează privilegiile boiereşti, se organizează garda civică, se adoptă un drapel naţional; iunie 27, românii din Banat se întrunesc într-o a doua adunare populară la Lugoj. Ei revendică: înfiinţarea armatei revoluţionare conduse de Eftimie Murgu, organizarea Banatului în căpitănat românesc, separaţia bisericească de sârbi, utilizarea limbii române în administraţie, drepturi naţionale; iulie 1, tentativă de lovitură de stat în Tara Românească, pusă la cale de coloneii Ioan Solomon şi Ioan Odobescu; ei arestează guvernul, dar acesta este eliberat ca urmare a unei revolte populare; iulie 8, guvernul Tării Româneşti decretează eliberarea robilor ţigani de pe moşiile domneşti; iulie 10, trupele armatei ţariste (ruseşti) intră în Moldova şi ocupă Iaşul, capitala Principatului; iulie 10-11, guvernul provizoriu din Tara Românească se refugiază la Rucăr, alungat de zvonul că ruşii şi turcii vor ocupa Bucureştiul. Mitropolitul Neofit, rămas în capitală, decretează reînfiinţarea vechilor “stări”. Se formează chiar o căimăcămie, dar revolta populară, din nou, salvează revoluţia. Se constituie imediat un guvern interimar; iulie 21, în Ţara Românească se înfiinţează, din ordinul guvernului revoluţionar, o “Comisie a proprietăţii”, pentru a duce la îndeplinire punctul din programul revoluţionar referitor la împroprietărirea ţăranilor; august 4, mare adunare populară pe cîmpia de la Filaret, lîngă Bucureşti: este proclamată Locotenenţa Domnească alcătuită din şase membri, formulă socotită de turci inacceptabilă; august 9, adunare pe cîmpia de la Filaret, lîngă Bucureşti, la care este aprobată constituirea unei noi Locotenenţe Domneşti, restrînsă la trei membri. Deşi iniţial fusese acceptată, la presiunile Rusiei, Poarta respinge această formulă; august 31, Locotenenţa Domnească de la Bucureşti desfiinţează “Comisia proprietăţii”, suspendînd de facto orice măsuri de împroprietărire a ţăranilor; septembrie-octombrie, românii din Transilvania, organizează, sub coordonarea Comitetului Naţional din Sibiu, 15 legiuni armate pentru a acţiona în apărarea intereselor româneşti din Transilvania; septembrie 14-18, are loc a treia adunare populară de la Blaj. Sunt reuniţi acolo aproximativ 60.000 de oameni, înarmaţi, care hotărăsc să respingă anexarea Transilvaniei la Ungaria. Începe constituirea armatei româneşti din Ardeal; septembrie 18, la Bucureşti, mulţimea arde, simbolic, Regulamentul organic şi Condica rangurilor boiereşti, documente simbolizînd vechiul regim; septembrie 25, oştirea turcească intră în Bucureşti şi are loc lupta de pe Dealul Spirii, unde formaţiunea pompierilor români a încercat să se opună ocupării capitalei; septembrie 27, trupele ruseşti trec frontiera dintre Moldova şi Tara Românească; septembrie 28, o delegaţie românească la Viena înaintează Curţii documentul ultim adoptat la adunarea de la Blaj, Memoriul poporului român din Transilvania, în care se regăsesc toate revendicările  politico-naţionale, dar şi ideea unirii Principatelor Române într-o federaţie de naţiuni libere sub conducerea Austriei; octombrie 10, este dizolvată tabăra militară de la Rîureni, unde generalul Magherul încercase să maseze oştirea revoluţionară; faptul este perceput ca fiind sfîrşitul revoluţiei în Ţara Românească; decembrie 28, conducătorii românilor din Ardeal se întrunesc la Sibiu, unde adoptă o petiţie împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria, cerînd comisii pentru clarificarea diferendelor iscate între ţăranii (români) şi proprietarii de pămînturi (maghiari). Se mai cere înfiinţarea gărzii naţionale, o facultate de ştiinţe juridice românească, desfiinţarea guvernului de la Cluj şi sancţionarea de către Împărat a Comitetului Naţional Român. 

Societate, cultură

Periodice

Poporul suveran (Bucureşti)

Autori, s-au născut

Bonifaciu Florescu; Calistrat Hogaş; Ion Lahovari; George Panu; Miron Pompiliu; Ioan Slavici

Autori, au murit

Ioan Barac; Iordache Golescu

Opere străine

Manifest der kommunistischer Partei [Manifestul partidului comunist] (Karl Marx şi Friedrich Engels); Solution au problème social [Soluţia problemei sociale] (J. Proudhon); La dame aux camélias [Dama cu camelii] (Alexandre Dumas, fiul); Graziella (Lamartine)  

Opere româneşti

Dreptatea popolului judece pe fraţii Caragiali (Costache Caragiali); Drepturile românilor către Înalta Poartă, studiu (Nicolae Bălcescu); Rudimentele gramaticei române. Estrase din Tentamen criticum, cu adaos de regule simple şi diverse anotăciuni pentru uzul şcolarilor începători (Ion Codru-Drăguşanu); Michaiu. Fragment d’opera în ajunul bataliei de la Calugareni (Ion Heliade Rădulescu); Vestita batălie de la Călugăreni. Resuvenire despre gloria românilor, versuri (Alexandru Pelimon); Colecţie din poeziile dlui marelui logofăt Iancu Văcărescu (Iancu Văcărescu)