Agârbiceanu Ion

Fiu de ţăran, urmează Facultatea de teologie din Budapesta (1901-1904) şi apoi Facultatea de Litere (1904-1905). Renunţă la studiile universitare, revine în Transilvania şi se hirotoniseşte preot, cum va rămînea apoi toată viaţa. Debut nesemnificativ cu versuri (1899, în revista Unirea din Blaj), se impune ulterior prin prozele publicate în Luceafărul (1902 – schiţa Badea Niculaie), devenind principalul prozator al grupării din jurul revistei. Scrie o proză cu ecouri sămănătoriste, de evocări şi portrete din lumea rurală, axată pe notarea cotidianului, a antieroicului existenţei sociale. Membru marcant al “Astrei”. Adevărata carieră de prozator realist de excepţie prin viziune, prin etos, prin relevarea specificului naţional, a lui Ion Agârbiceanu va începe după primul război mondial

De la ţară (Budapesta, 1905), În clasa cultă (Vălenii de Munte, 1909), Două iubiri (Vălenii de Munte, 1910), Arhanghelii. Roman din viaţa românilor ardeleni (Sibiu, 1914)