1912

Ion Agârbiceanu

Fefeleaga

 

Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tîrîndu-şi calul de căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobîlţind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adînc deşălată două coşărci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pămîntii. Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de-atîta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potîngul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cît o solniţă, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la stînga. Nici femeia nu-i are grija, ci păşeşte mereu înainte; doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru sine:

‑ Ghii, mă Bator!

Trec aşa, amîndoi, pe uliţele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor şi se pierd în coborîşul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, şi cărarea-i strîmtă, şi femeia tot mereu ogoieşte calul:

‑ Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii.

Bator se zdrobeşte rău pe povîrniş, şi ciolanele aşa de tare-i împung în piele, cînd ici, cînd colo, de parc-ar căuta un loc să iasă din trupul bătrîn şi ostenit. Corfele, desăgite în spinare, bleoncăne în toate părţile, dînd să se desprindă de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca şi cînd ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acopere luminile stinse de mult.

Ajunşi în vale, se opresc lîngă o grămadă de piatră mărunţită. Femeia scoate dintr-o corfă o troncuţă de lemn, o umple cu piatră şi începe să încarce coşărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coşărcile pline, pornesc amîndoi, încet, la deal. Se-ntîlnesc cu băieţandrii care vin chiuind, cucuiaţi deasupra coşărcilor desăgite pe căluţii mici, dar ţapeni. Vin şi ei după piatră. Băieţandrii-i dau bună ziua femeii şi trec mai departe.

‑ Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dînsa, şi trage-ntins de căpăstru.

Caii mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pămînt, n-aude nimic, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpînei nu-1 mai aude. Pipăie cu picioarele şi cunoaşte, ştie unde are să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îniaptă, suflînd, năduşit, pe nările largi, bătrîne.

‑ Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai odihnim, că doar nu dau tătarii.

Şi calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foi. Femeia tocmeşte coşărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, şi cată înainte: Cît mai au pînă-n vîrful dealului?

Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîne la alta. La cîte unii duce şi săptămîni de-a rîndul.

Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sînt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii şi la alţii. Cît aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar, de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gîndul ei: “Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta”. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd: “Tot putem trăi”.

Odată trăise şi mai bine. Pe cînd îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Măria Dinului. Şi Măria Dinului, pe vremea aceea, lucra cu Bator alăturea, ca şi acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stînca şi puşca cu praf ori cu dinamită, ca toţi băieşii. Şi mai cîştiga şi Dinu trei-patru zloţi la săptămînă.

Copii aveau pe-atunci vreo cinci capete. Slăbuţi copii. Aveau ce mînca, şi tot erau jigăriţi. Dinu tuşea mult; de cîte ori venea de la baie, ud şi plin de tină, tuşea şi suduia copiii, ‑ nu-i putea suferi văzîndu-i aşa de prăpădiţi. Muierea le ţinea partea, îi mîngîia, îi săruta pe obrăjorii scorţoşi, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină.

‑ Lasă-i, măi rumîne, ce-aştepţi tu acuma de la ei? Cînd vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia.

‑ Pînă-i cucu! Dintr-ăştia nu voi vedea eu oameni! răspundea cu ciudă bărbatul.

Şi n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toţi. Femeia l-a plîns ce l-a plîns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată cu înmormîntarea, s-a gătat şi cel din urmă bănuţ din casă. Bator, în vreo trei zile, cît a hodinit pînă l-au îngropat pe Dinu, era aproape să înţepenească. Acum femeia simţea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de să-i numeri toate oasele. Satul era tot aşa ca şi pîn’ trăia Dinu. Toţi oamenii îşi vedeau de lucru, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi cînd au văzut-o pe Măria, a doua zi după ce şi-a îngropat bărbatul, c-a şi plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriţ la maţe a zis:

‑ Iată şi pe Fefeleaga!

Şi, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele.

Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de-sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De cînd şi-a închis Dinu ochii, şi ea a ieşit în curte şi a strigat „Tulai!”, de-atunci a simţit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb şi ronţăia liniştit la ogrinji.

 

(Ion Agârbiceanu, Fefeleaga, în Id., Opere, II, Schiţe şi povestiri, EPL, Bucureşti, 1962, pp. 72-75)

 

 

I(oan) Al(exandru) Brătescu-Voineşti

Nicolăiţă Minciună

 

Doamnei Elisa I. Brătianu

 

Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mişcări şi, nu ştiu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios.

În toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a luat tot premiul întîi, spre bucuria şi măgulirea părinţilor. Că, de! nu e lucru puţin, în ziua de Sîmpietru, în şcoala împodobită cu flori, s-auzi că strigă de colo: “Premiul întîi cu cunună, - Gropescu Niculae”, să vezi pe domnul învăţător că-i pune peste perişorul lui negru cununa de merişor, pe domnul primar că-i dă un teanc de cărţi mîngîindu-1; şi apoi să pleci pe linia satului, tu, mama de o parte, tatăl de alta, şi între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor, care zic cu dragoste: „să vă trăiască! şi la mai mare!”

La sfîrşitul şcolii, domnul învăţător Irimescu a zis că e păcat, ca aşa băiat cu tragere de inimă la învăţătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sîmpietru pînă la Septembrie, s-a gîndit şi s-a răsgîndit în toate felurile, - a luat sfat şi de la unul şi de la altul.

Învăţătorul i-a spus precum văzurăţi; şi tot aşă îşi zicea şi el în ceasurile de trudă şi de obidă, cînd vedea că munca lui şi a Stanei, neveste-si, n-avea nici un spor pentru casa lui împovărată de patru copii: Niculăiţă de unsprezece ani, două fete gemene de trei şi alt băiat în braţele Stanei.

Arendaşul, conu Epaminonda, i-a spus că învăţătura multă mai rău utraveste sufletul omului, că ţere cheltuială mare şi desgustă pe om de munca pămîntului; i-a dat şi pildă pe Ghiţică al popii, care a urmat la liceu şase clase şi a ieşit un apelpisit şi un derbedeu, de a speriat comuna; şi tot aşa îşi zicea şi neica Andrei, cînd se gîndea la lipsa lui de mijloace şi la ajutorul ce puteau să-i dea de aci încolo braţele lui Niculăiţă. Că şi dacă nu era prea voinic, dar era tare dibaci la mînă şi moştenise de la bunică-su, moş Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.

După moartea bătrînului, sculele fuseseră urcate în podul casei, dar “iscoada de Niculăiţă”, care la moartea bătrînului era un noduleţ abia de patru ani, dase într-o zi peste ele; şi cu toate dojenile mamă-si: “dă-te jos d-acolo, proclete, că dă tat-tu peste tine şi-ţi moaie oasele”, copilul - care acum îşi aducea aminte ca prin vis de unchiaşul care lucrase stîlpii porţii - cînd şi cînd da fuga în pod la sculele bunicului. Şi încet-încet, din glumă, din joacă, azi a făcut un scăunel, mîne o morişcă de speriet ciorile, care prăpădeau cireşul din coastă, - pînă cînd într-o zi, cînd s-a întîmplat de-a pierdut tat-su codîrla de la căruţă: “Taică, îţi fac eu una la fel”. Şi s-a pus Niculăiţă pe lucru şi, din lemne vechi de prin curte, a făcut întîi cotocii, pe urmă spetezele şi, după ce le-a încheiat frumos, a ieşit o codîrlă, de s-au crucit şi tat-su şi mamă-sa şi vecinii...

Da, lipsa de mijloace, îndemînarea băiatului la dulgherie şi teama părintelui de pierderea acestui ajutor de mare preţ au dat greutate sfaturilor lui conu’ Epaminonda; şi a rămas Niculăiţă acasă, la munca pămîntului.

De părut rău, lui nu i-a părut, că-i plăcea şi munca la cîmp şi mai ales dulgheria... La cîmp, cînd păzea boii cu alţi băieţi de seama lui, se juca el şi cu ei; dar mai drag îi era să se răzleţească deoparte şi să se uite cu băgare de seamă la ierburi şi la lighioni. El era cel care-i învăţa să scoaţă din găuri păianjini şi greieri cu un glonţişor de ceară legat de aţă.

 

(I. Al. Brătescu-Voineşti, Nicolăiţă Minciună, în Id., Nuvele şi povestiri, ed. I. Apetroaie, Junimea, Iaşi, 1985, pp. 168-169)

 

 

Mihail Cruceanu

Fecioarele pale

 

În clarul de lună ‑ fantastic convoi ‑

Fecioarele pale cu ochii de vise

Treceau pe aleea cu veştede foi,

Fecioarele pale cu ochii de vise.

 

Purtau diafane mantale de gaze

Fecioarele pale cu ochii de vise,

În părul lor roze şi albe narcise,

La piepturi topaze şi-n suflet topaze,

Fecioarele pale cu ochii de vise.

 

Pe-aleea uitărei fecioarele pale,

Fecioarele pale cu ochii de vise,

Cîntau o baladă şi noaptea murise

Pe buzele triste ‑ strivite petale ‑

Fecioarele pale cu ochii de vise.

 

Tîrziu pe aleea pe care trecuse

Fecioarele pale cu ochii de vise,

Trecu şi iubirea-mi în păr cu narcise;

Spre ţări neştiute cîntînd dispăruse

Fecioarele pale cu ochii de vise.

 

În urma lor magic murit-a cascada

De mistice glasuri, scăldată-n abise:

În noapte, ascultă cum plînge balada

Fecioarelor pale cu ochii de vise.

 

(Mihail Cruceanu, Fecioarele pale, în Antologia poeziei simboliste româneşti, ed. Lidia Bote, EPL, Bucureşti, 1968, p. 334)

 

 

Victor Eftimiu

Pastel

 

Scîntei şi cenuşă, şi flăcări, şi fum

Azvîrle amurgul departe,

Iar noaptea le cerne: din foc şi din scrum

Lumină şi neguri împarte.

 

Pe neguri în stoluri scînteile pier

Şi-n stoluri aleargă pe undă,

O lună de ceară se-nalţă pe cer

Şi alta în valuri s-afundă...

 

(Victor Eftimiu, Poemele singurătăţii, în Poezii ed. C. Măciucă, EPL, Bucureşti, 1964, p. 21)

 

 

Adrian Maniu

Apa

 

Valurile verzi vin în ghirlande.

Simt pleoape galbene de oboseală...

Ochii îmi sunt închişi... s-au afundat tot mai adînc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.

Şi sunt departe.

Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adîncit soarele.

Cu mîna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.

Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rînduri-rînduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind şi aleargă şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.

Valurile vin, cadenţă în şolduri de şopîrlă.

Valurile se lipesc de zăgazuri cînd se aruncă şi de pe ele se sorb cînd pleacă. Au frigul sîrmelor de cobză, cînd zuruiesc sub punţi şi cînd suspină în trestii.

Valurile. Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, cînd trec prin albii netede, au gîlgîit limpede, cînd bat ţărmuri scobite.

Tremură frigul sîrmelor.

O cobză e ca o floare frîntă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi în braţe, să o săruţi, să te sărute, ca să poţi suferi.

O floare frîntă.

Sunt unele atît de grele în frumuseţea lor, încît tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.

Ce floare e apa?

În cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în vîltori rotunde bănuieşti sînii, în undirea valului îi simţi înfiorarea pîntecului ei flămînd care cere încăpăţînat şi răguşit: om.

Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.

Valurile trec.

Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.

(1912)

(Adrian Maniu, Apa, în Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, antologie, prefaţă şi note bibliografice de M. Zamfir, Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 124-125)

 

 

Liviu Rebreanu

Răfuiala

 

1

 

Primenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru şedea mototol pe laviţă, cu coatele răzimate de marginea mesei, cu obrajii scufundaţi în găvanele palmelor, privind ţintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheaţă, ciudate şi întortocheate, ca visurile urîte ale unui om necăjit. Îşi bătea capul să le slovenească... Iată, colo-n mijloc, o minune mîndră şi mlădioasă, un trup frumos de femeie, proptit, şi-n dreapta, şi-n stînga, pe două matahale şterse şi prelinse. Şi jur împrejur se încolăcesc de-a valma iezme pocite, subţiri, dintre cari se desprind şi se împletesc, în rotogoale răzleţe, cununi de gheaţă argintie... Toma părea că începe să înţeleagă rostul acestor chipuri. Îşi încruntă sprîncenele, ca să le pătrundă mai bine, dar atunci un strop lat de apă se dezghiocă de sub pervaz, se prăvăli în cîrligături mărunte peste miezul geamului şi, deodată, toată icoana se mînji şi toate florile se schimonosiră...

Toma clipi vajnic de două ori, dezvălind doi ochi mari de cărbune stins. O fulgerare de pară lucitoare îi învioră o clipă privirea, o licărire de mînie pătimaşă, care însă se înecă îndată în nedumerirea ce-i ţinea încătuşat sufletul. O oboseală i se strecură prin mădulare. Simţea că îi ţîşneşte ceva din inimă, ceva nedesluşit încă, asemuitor şi cu durerea, şi cu mînia.

Şi-n răstimpuri îşi cîntărea nevasta prin păienjenişul pleoapelor întredeschise. O vedea aşa, ca prin ceaţă, sprijinindu-se cu o mînă de colţul mesei, îmbrăcată în haine frumoase sărbătoreşti, şi i se năzărea că vede o păpuşă de marmoră în fereastră, floricică ajunsă de rouă...

Îi era tare dragă Rafila, mai dragă ca ochii din cap. A luat-o săracă, numai cu cămaşa de pe ea, dar a trebuit s-o ia, că de n-ar fi luat-o, şi-ar fi făcut seama. N-a văzut el atunci nimic şi n-a vrut să audă nimic. Îi era dragă Rafila şi nu-i păsa de nimica.

Rafila a lăcrimat mult, foarte mult, cînd au făcut tocmeala. Era fată orfană, crescută şi îmbrăcată din mila oamenilor, obişnuită de mică cu plînsul. Plînsul îi fusese în viaţă toată mîngîierea, şi în bine, ca şi în rău. A mai slujit pe unde a apucat, şi aşa, încetul cu încetul, s-a pomenit fată mare, frumuşică şi sprintenă. Flăcăii toţi o iubeau, şi ea era blîndă şi bună cu toţi, dar tot satul ştia că numai cu Tănase Ursu se înţelege ea şi se potriveşte, cum se potrivesc două turturele.

 

(Liviu Rebreanu, Răfuiala, în Id., Opere, I, Nuvele, text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de N. Gheran şi N. Liu, studiu introductiv de Al. Piru, EPL, Bucureşti, 1968, pp. 19-20)

 

 

Mihail Sadoveanu

Despre Balta Icoanei

Cum era Bucurestii odinioară?

Poveştile din crîşma lui tata Pascali vorbeau despre o mulţime de lucruri. Boieri şi domni vechi, zurbave necontenite, petreceri şi serbări cum nu se mai fac acuma, oşti după oşti străine, focuri grozave, omoruri şi hoţii şi alte multe de mirare împrejurări.

Am mai aflat apoi acolo un lucru pe care nu era greu să mi-l închipui şi singur: că Bucureştii de azi este un oraş cu totul şi cu totul altul decît vechea cetate. Aproape nimic din ceea ce era n-a mai rămas. Ici-colo cîte o biserică; într-un colţ al oraşului modern o clădire în stilul veacului trecut, albă cetăţuie care cuprindea odată multe bogăţii şi îmbielşugată viaţă. Încolo, viforul vremurilor nouă a ras totul; trăim acum pe un cimitir: oraşul nou fierbe şi se zbuciumă pe vetrele risipite ale părinţilor.

‑ Eu eram aşa, băietaş, pe vremea Zaverei, zicea într-un rînd moş Silivestru. Ce era prin mahalalele noastre!... Cînd pornea vînt de primăvară şi se topeau nămeţii, trebuia să punem armăsarii la telegi ca să răzbatem prin noroaie. Dar era bine, că aveam telegari… Parcă pe poduri era mai bine? Se grămădea pe sub scînduri apa, şi cînd treceau butcile boiereşti, ţîşnea noroiul în toate părţile ca din tulumbe. Ieşeam de mare nevoie, ori mînau pe oamenii noştri cazacii, ca să iasă cu carăle pentru împărăţie. Iar cînd era linişte, puneau toţi lacăt la porţi, ridicau sara obloanele la ferestre, puneau pe dinăuntru drugi groşi la uşi, şi numai zăvozii rămîneau pe afară, ca să păzească averea... Ici-colo cîte un străjer răcnea. Pe urmă tăceau toţi. Lătrau numai cînii. Şi nu cutezau decît crăişorii să umble pe furiş pe subt uluci, prin întuneric. Despre felinare şi alte înlesniri, nici pomină!

Astfel îşi aducea aminte taica Silivestru, sorbind pelin. Vorbirea şi amintirile îi erau încurcate; se oprea, se uită la pahar, pornea iar, se înturna îndărăt; şi deşi mărturisea ticăloşia vremurilor din trecut, îi era plin de regret glasul: pentru el acelea erau timpurile cele bune!

Capitanul Toma părea un om mai civilizat. A ridicat capul şi a încercat să ia apărarea prefacerilor. Zîmbea cătră noi; era sigur că-i sîntem aliaţi.

‑ Vorbeşti tu, nene Silivestru, ca un om înapoiat! Mie îmi spui cum era? Ei, cum era? De ce-ţi tremura aşa glasul şi parcă oftezi? Era noroi, erau cazaci şi turci, era întuneric şi nacaz, şi dumneata oftezi? Apoi bine, neică, şi eu ştiu ce era. Creşteam noi cu doici, cu slugi ţigance, ne uitam pe ferestre cînd duruiau căleştile, vedeam robi masalagii purtînd pe grătare, în spate, cîrpile muiate în catran, stam dezbrăcaţi, părăsiţi de părinţi, şi slugile, ca să ne liniştească, ne îngrozeau cu poveşti de pe lumea cealaltă, cu stafii, cu moşul care ia copiii în traistă, cu muma pădurii… Vai de noi! Stăteam holbat într-un colţ, nici nu suflam, ş-o ţigancă neagră parcă descînta spaima…

‑ Ei şi ce? îl întrerupse batjocoritor moş Pascali. Nu-ţi place? Ce vrei?

‑ Nu vreau nimic. Eu spun cum era.

‑ Ce? şi nu era bine? Poate voieşti dumneata să spui că nu sînt stafii şi nu umblă duhuri? Nici atîta n-ai învăţat cît te-ai făcut căpitan şi cît ai petrecut pe lumea asta? Ruşine! Eşti alb colilie şi încă n-ai aflat adevărul!

‑ Ce-ce-ce tot îi dai? strigă mîniat deodată căpitanul, şi-şi ridică în lumină degetele înmănuşate. Ce alb colilie? ce ruşine? ce adevăr? Ştii dumneata ce-i pe lumea asta? Ştii dumneata ce este adevărul? Ce e adevărul?.. Spune, ce e adevărul?

‑ Lăsaţi, frate... zise visător taica Silivestru, şi duse cana la gură. Ce vorbiţi dumneavoastră de acestea?.. Să spun eu mai bine…

‑ Ce să ne spui? zise Pascali gros, răsfrîngîndu-şi cu nemărginit dispreţ buzele. Ce să ne spui? Mai bine taci. Adevărul? Ce e adevărul? urlă el cu înflăcărare. Ce-ţi baţi joc, domnule? Ce crezi dumneata? Mie mi-a spus tăica al meu: Mă copile, zice, aici în Bucureşti sînt locuri necurate… Dacă mi-a spus el, ce vrei? Vrei să spui că nu-i adevărat? Şi ce locuri necurate sînt? Mă, zice, a fost odată un cutremur mare pe vremea lui Caragea şi a crăpat Bucureştii în două locuri, în mahalaua Sloboziei şi în dosul Mitropoliei! Ş-a ieşit, mă, păcură, ‑ de unde? din vîltorile iadului, de unde chinuieşte Necuratul pe necredincioşi.

Taica Pascali privi crunt pe căpitan; căpitanul încerca să rîdă.

‑ Ce face? vrei să rîzi? Să te ferească Dumnezeu! Am fost eu pe unde-i acu strada 11 Iunie, cu taica şi mi-a arătat crăpăturile rămase de la cutremur… Atunci a căzut Turnul Colţei şi multe clopotniţe de biserici... Cam prin acele vremuri a fost şi ciuma; au fost şi focuri; toate pentru bunătatea oamenilor!... Ce?

‑ Acu nu mai este ciumă… mormăi căpitanul.

Taica Pascali începu a rîde cu milă.

‑ Nu este ciumă? Este, da’ se chiamă altfel… Finanţu!

‑ Cine?

‑ Ministru de Finanţ!

‑ A, da! aproba înveselit căpitanul, opozant din temperament.

‑ Apoi dacă-i da, ce mai vorbeşti? se rînji la el urît taica Pascali. Cînd îţi spun eu, să nu crezi? Uite, au ieşit drojdiile iadului, au căzut turnurile şi altele au fost. Eu şi stafie am văzut. Dumnealui e om de moda nouă, nu crede şi se face viteaz, da’ cînd era copil credea. Atunci era mai cuminte!... Cei din jur începură să rîdă. Căpitanul plecă fruntea. N-avea gust de ceartă în sara aceea. Ba mi se părea că paradă de necredinţă făcuse mai mult din pricina noastră. De aceea îşi scoase mănuşile şi gusta prelung din pelin, apoi zise cu un glas blînd:

‑ Bine, Pascali, de ce te superi degeaba? Eu parcă zic că nu este nimic?... Îmi pare rău… Eu am vrut să spun că azi copiii altfel se cresc… Azi doici nemţoaice, azi guvernante franţuşte, azi altfel merge…

‑ Şi e bine? strigă dîrz taica Pascali.

‑ Eu parcă zic că-i bine? De ce te superi?

‑ Eu mă supăr? cine ţi-a spus? vorbi cu adîncă mirare crîşmarul.

‑ Bine, bine, lăsaţi, se amestecă şi meşterul vechi, ‑ spune, taica Pascali, cum a fost cu stafia.

‑ A, cu stafia… Hm... (Trase tabac pe nas dintr-o cutiuţă neagră). Ştiţi unde-i acu grădina Icoanei. Dumnealor nu ştiu, că-s oameni noi. Unde-i acu grădina Icoanei, era o mocirlă mare, un fel de baltă... Veneau şi raţe sălbatice primăvara. Din balta aceea curgea un pîrău prin Scaune, la Sfîntu Gheorghe... În preajma grădinei de la Sfîntu Gheorghe era atunci stuf mult, erau sălcii, era apa ‑ un fel de lac, şi de-acolo iar curgeau pîraie în Dîmboviţa… Pe-un pîrău era şi o moară… Domnilor! acuma nimica nu se mai cunoaşte. Acuma umblă cu bastonul dumnu căpitan prin grădina Icoanei; acu este statuie alături; dincolo e o şcoala de călugariţe... Eu toate le-am văzut. S-a întins oraşul, s-a prefăcut, apele au secat... Şi erau acolo, cum spun, noroaie şi apa, nimene nu putea trece. Şi-n fiecare noapte, între zilele Paştilor şi Înălţare, se arăta o lumină în sorburi... Umbla lumina de colo-colo. Şi cînd era lună, se vedea aşa o arătare; era o umbră, ca un abur. Umblă pe lîngă lumina aceea. Uneori parcă că umbra înalţă lumina; alteori părea că umbra iese din văpaia luminii aceleia… Rari oameni îndrăzneau să se oprească acolo şi să privească. Cei care treceau, mai curînd îşi ridicau pulpana hainei şi-şi acopereau ochii, şi înconjurau pe departe... Cîteodată cîntă umbra aceea. Cînta încet ‑ era aşa o cîntare trăgănată, parcă era turcească, şi înceată şi lină, abia s-auzea. Într-o noapte a stat pe loc lumina şi umbra s-a dus la mănăstirea Icoanei şi a sunat clopotul: L-a auzit toată lumea. A sunat o dată, greu, şi a vuit multă vreme...

‑ L-a sunat stafia?

‑ Fireşte! îmi răspunse cu adîncă încredinţare căpitanu!.

‑ Şi dacă aude şi aude, dacă vede şi vede frica oamenilor, se apucă un călăreţ domnesc şi vine în mahala şi cuvîntează aşa: Fraţilor creştini, mă duc să văd ce-i cu focul şi cu umbra. Îmi dau mahalagiii un leu de nume. Pe oşteanul acela îl chema Nae Pantofaru. Era fecior de negustor, dar nu-i erau acasă toate minţile. S-a dus şi s-a ispovedit, a luat sfînta împărtăşanie, preotul i-a binecuvîntat calul; a tras sabia din teacă şi s-a dus pe înserate la marginea bălţii. N-a îndrăznit lumea să se apropie. Numai aşteptau toţi pe la porţi, veste. Era întuneric mare. Şi s-a aprins pe apă lumina şi s-a înălţat umbra. Oşteanul a dat pinteni calului şi a intrat. L-a auzit lumea strigînd şi îndemnînd calul. Pe urmă s-a făcut linişte. Flacăra şi umbra au pierit. Au venit oameni, şi strigau: Mă Nae! n-auzi, mă băiete, unde eşti?... Nea Nae nu mai răspundea. L-a dus la adîncuri stafia, l-a tras sorbul şi s-a scufundat cu cal cu tot… Zicea preotul că se cufundă, se cufundă pînă în partea cealaltă, ‑ îi trebuie o sută de ani… Acu vra să zică el încă n-a ajuns, ‑ iar noi deasupra am alungat apele, am făcut grădină ş-am pus statuie: iar în fundul pămîntul se tot afundă feciorul pantofarului…

Moş Pascali se întoarse cu ochii tulburi şi înlăcrimaţi spre căpitan:

‑ Este ori nu este?

‑ Este! răspunse cu umilinţă căpitanul Torna. Acestea toate au fost mai demult, cum le spui…

Se făcu o clipă de tăcere, şi cealaltă, fantoma clădirii, baba lui taica Pascali, oftă lung şi chinuit, parcă-şi dădea duhul. Pe vremea cu stafia din balta Icoanei poate-şi punea şi dumneaei muşcată la ureche şi aştepta în umbra ulucilor pe un fecior pe care-l chema Pascali. Nu era acesta; era altul. De atunci s-au secătuit bălţile şi tinereţele…

 

Bordeienii, 1912

 

(M. Sadoveanu, Despre Balta Icoanei, în Id., Cincizeci de povestiri, Minerva, Bucureşti, 1984, pp. 118-122)