1887

Constantin Dobrogeanu-Gherea

Eminescu

 

Este o frază foarte obişnuită în privinţa criticei, anume: “A critica e uşor, a crea e greu”.

Cu toate însă că fraza aceasta cuprinde mult adevăr, nouă ni se pare că şi una şi alta este greu sau uşor, după cum înţelegi critica ori crearea.

E uşor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai a spune

zice talentatul nostru poet. Dar aşa se poate spune şi despre critică. E uşor a face critici cînd n-ai de spus nimic, ori cînd ai a înşira cîteva vorbe deşerte, cîteva fraze cunoscute şi întrebuinţate de toţi, de pildă: “Asta e bun, asta e rău, în general tînărul are talent şi sperăm foarte mult etc., etc.”.

Dar cînd mintea îţi frămîntă

Gînduri vii...

Cînd vrei să faci analiza estetică, adîncă şi conştiincioasă, a unei creaţii poetice, cînd vrei să înţelegi şi să faci şi pe alţii să înţeleagă legătura ce este între creaţia poetului şi mijlocul ce-1 înconjoară; cînd vrei să arăţi înrîurirea ce plăsmuirea poetică va avea, la rîndul ei, asupra mijlocului social în care s-a produs; cînd, într-un cuvînt, întrebuinţînd o analogie, vrei să priveşti plăsmuirea poetului, ca o creaţie dumnezeiască ori naturală, ca un organism, şi vrei să analizezi acest organism în legătură cu puterile creatoare, să descoperi legătura de cauze între organism şi mijlocul împrejmuitor... atunci lucrarea e grea, foarte grea, serioasă şi nici vorbă nu mai poate fi despre fraza: „Critica e uşoară".

Sunt şi alte cauze cari îngreuiază şi mai mult critica. Să luăm un exemplu. Am zis că, între altele, critica trebuie să arate, să vădească legătura între poet şi plăsmuirea lui. Pentru aceasta critica modernă cercetează viaţa poetului ori biografia şi arată astfel legătura dintre poet şi opere. Dar, pentru a face destul de nepărtinitoare această parte a lucrărei, trebuie ca poetul să fi murit, şi chiar atunci sunt multe de ţinut în samă şi nu poate criticul să spuie tot ce trebuie de spus. Dar cînd poetul e în viaţă, atunci e şi mai greu! Trebuie să ţie samă de convenţii sociale; apoi chiar bunul simţ nu va lăsa pe critic să spună multe lucruri pe cari ar fi trebuit poate să le spuie.

Cititorii, cari au înţeles din aceste cîteva cuvinte cît de grea e critica, aşa cum o pricepem noi, nu vor cere să le facem acuma critică mare şi amănunţită, care să cuprindă şi să explice toate lucrările poetului nostru. Nu trebuie să ceară, din două pricini: întîi, pentru că o astfel de critică este mai presus de puterile noastre, şi al doilea, pentru că unei asemenea lucrări nici nu i-a venit încă vremea.

Vroim să scriem un fragment critic despre Eminescu, să expunem cîteva din vederile noastre asupra însemnătăţei şi înţelesului social al operei poetice a lui Eminescu, precum şi în privinţa valorei lor estetice.

Din această pricină vom şi împărţi articolul în doua părţi, în cea dintîi vom vorbi mai ales despre înţelesul social al lucrărei lui Eminescu, în a doua vom vorbi mai ales despre însemnătatea ei estetică. Zicem mai ales, pentru că este peste putinţă să vorbim de una, fără a atinge şi pe cealaltă.

 

(C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, ed. G. Ivaşcu, Bucureşti, EPL, 1967, pp. 153-154)

 

 

Veronica Micle

La portretul unui poet

 

Privindu-ţi faţa de farmece plină,

Luci o rază în al meu sin;

Crudă fu însă a ei lumină,

Din peptu-mi scoase un lung suspin!

 

Dară suspinul ca nălucire

Zbură cu vîntul ce-au adiat;

N-a zburat însă şi-acea simţire

Ce-adînc în suflet 1-a deşteptat.

 

Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adîncă

Cum de să naşte pentru-un portret?

Căci nu văzusem ochii tăi încă,

Ştiam atîta: că eşti poet!

 

(Veronica Micle, La portretul unui poet, în Poeţi de pe vremea lui Eminescu, ed. Eugen Lungu, Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 317)