1870

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă

 

În vremea veche, pe cînd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decît în germenii viitorului, pe cînd Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pămîntului – în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gînditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasa tînără şi zîmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sînge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte şi suferinţe – împărat ce-n viaţa lui nu rîsese niciodată, care nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului, nici la surîsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrîne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea şi murind si n-avea cui să lese moştenirea urei lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lîngă împărăteasa tînără – pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvîntat – trist mergea la război cu inima neîmblînzită; şi împărăteasa sa, rămasă singură, plîngea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sînii ei albi şi rotunzi, şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.

Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegînde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adîncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.

Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un ficior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei.

Împăratul surîse, soarele surîse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie; vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.

Şi-i puse mama numele Făt-Frumos din lacrimă.

Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cît alţii într-un an.

Cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunei; căzînd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimele mamei sale, mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brîul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, cînd era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cîntecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adîncul, ca să-şi azvîrle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cînta ca dînsul cînd vor şopti văilor şi florilor.

Rîurile se ciorăiau mai în jos de brîiele melancolicelor stînce, învăţau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stîncelor nalte, învăţau de la el ţipătul cel plîns al jelei.

Steteau toate uimite pe cînd trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stîncă şi c-o mînă pe bîtă, încolţea un dor mai adînc, mai întunecos, mai mare - dorul voiniciei.

Toate steteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori şi prin aer ca un vultur de oţel, ca o stea năzdrăvană.

Cînd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzînd, se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărîmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crîng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mîndru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atît de lucie, încît în ziduri răsfrîngea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lîngă poartă; şi-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cîntece mîndre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vîslind, ajunse pînă la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea cîte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stîlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din cîte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur bătut cu diamante şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mîndru era Făt-Frumos.

– Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.

– Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeuna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să împle cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cît om fi şi-om trăi.

Şi se sărutară feciorii de-mpăraţi în urările boierilor, şi băură, şi se sfătuiră.

Zise împăratul lui Făt-Frumos:

– De cine-n lume te temi tu mai mult?

– De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?

– Eu iar de nime, afară de Dumnezeu şi de Mama-pădurilor. O babă bătrînă şi urîtă, care îmblă prin împărăţia mea de mînă cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pămîntului se usucă, satele se risipesc, tîrgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecilea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul.

Cînd sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorîră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vîntoase, cu faţa zbîrcită ca o stîncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama pădurilor cea nebună. Ochii ei – două nopţi turburi, gura ei – un hău căscat, dinţii ei – şiruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trînti cu toată puterea într-o piuă mare de piatra; peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care-o legă din toate părţile cu şepte lanţuri de fier. Înăuntru baba şuiera şi se smulgea ca vîntul închis, dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospăţ; cînd prin bolţile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputînd să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupîndu-şi cale prin păduri, brăzdînd pămîntul cu dîra lungă, pînă ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.

Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luîndu-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra trasă de piuă, pînă ce ajunse lîng-o casă frumoasă, albă, care steclea la lumina lunei în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşie-închise şi albe, iar pintre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină şi un cîntec nesfîrşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lîngă prispă steteau două butii cu apă, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe cînd o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lînă ca argintul torcea un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera aerul, decît a fir de tort.

La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-şi ridica ochii albaştri ca undele lacului.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cît e de mult de cînd te-am visat... Pe cînd degetele mele torceau un fir, gîndurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descîntece, bătută-n fericire; s-o porţi... să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de desmierdări.

Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mînă şi furca căzu alături cu ea. Ea se sculă şi, ca ruşinată de cele ce zisese, mînile ei spînzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mînă îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi desmierdă încet fruntea şi părul şi-i şopti:

– Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?

– A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinînd; mă vei iubi tu acuma, cînd ştii a cui sunt? Ea încunjură cu amîndouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui.

– Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.

– Dacă mă iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu.

– N-aibi frică, zise el zîmbind şi desfăcîndu-se din braţele ei. Unde-i mumă-ta?

– De cînd ai venit, se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu şi roade cu colţii la lanţurile ce-o închid.

– Ce-mi pasă! zise el răpezindu-se să vadă unde-i.

– Făt-Frumos, zise fata, şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buţile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, cînd se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă cînd oboseşte: “Stăi, să mai bem cîte-oleacă de apă!” Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.

Precum au zis, aşa au şi făcut.

El se răpezi după casă.

– Ce faci, babă? strigă el.

Baba, de venin, se smulse o dată din piuă-n sus şi rupse lanţurile, lungindu-se slabă şi mare pînă-n nori.

– A, bine că mi-ai venit Făt-Frumos! zise ea, făcîndu-se iar scurtă, ia, acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare!

– Hai! zise Făt-Frumos.

Baba-l apucă de mijloc, se lungi răpezindu-se cu el pînă-n nori, apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă în ţărînă pîn-în glezne. Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pămînt pînă în genunchi.

– Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită.

Stătură şi se răsuflară. Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, ş-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.

C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smunci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pămînt pînă-n gît. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vîntul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adînc, ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mînile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mînile ei reci s-ascunseră-n sînul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sînul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sînul lui şi părea că adormise. Ajuns lîngă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducînd-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fîn cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.

Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mînile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fîn, ochii mari, închişi şi adînciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura cîteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plîns al fluierului. Cînd era soarele-n amiazi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzîndu-se somnoroasă, zise încet şi zîmbind:

– Tu aici eşti?

– Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lăcrămînd de fericire.

Cum şedea el lîngă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul.

– Hai, scoală, zise el desmierdînd-o, e ziua-n amiaza-mare.

Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului.

El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zîmbi, apoi îl luă de mînă pe Făt-Frumos, ca şi cînd ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se împlură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripele ca pe nişte pînze de argint şi cu capul cufundat în apă sfîşia faţa senină a lacului.

– Plîngi, împărate? zise Făt-Frumos. De ce?

– Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.

– Ce, împărate?

- Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tînăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, si, cu toate astea, de cîte ori am vrut să-mi fac sama... Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gînditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mîndru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vînînd prin păduri bătrîne. O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!

Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decît zilele, mai scumpă decît mireasa.

– Împărate pré luminate, din cîte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decît toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.

Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vînt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – îi zise încet la ureche, sărutîndu-l cu dulce:

– Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge.

El se uită cu milă la ea, o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrăţoşările ei, se avîntă pe şeaua calului şi plecă în lume.

Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din cînd în cînd cîte-o streanţă uriaşă atîrnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vîrful vreunui munte – o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte.

Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede ca şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mărei încet şi melodios, pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mărei, se oglindea în fundul ei o măreaţă stîncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizînd porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte.

În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şepte capete, care cînd urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte şepte, s-auzea cale de şepte zile.

Genarul, pierdut în sălbatecele sale vînători, se depărtase cale de-o zi. Făt-Frumos luă fata în braţe şi punînd-o pe cal, zburau amîndoi prin pustiiul lungului mărei ca două abie văzute închegări ale văzduhului.

Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.

– Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urît cu binele ?

– Nu mi s-a urît mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata.

– Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem?

– Să ne grăbim şi nu pré, pentru că-i putem ajunge.

Genarul încălică şi zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiţilor. În curînd îi şi ajunse. Să se bată cu el, Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

– Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată... ţine minte!

Şi, luîndu-şi fata alături cu el, pieri în vînt, ca şi cînd nu mai fusese.

Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plînsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vînătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.

Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunei peste adîncile valuri ale mărei, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul.

Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvîrli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.

Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decît o mînă de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lîngă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspîndeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde pînă-atunci nu călcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul îmbla încă pe pămînt. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. Erau Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbîntate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pîrău ce curgea din izvor. Pin cursul apei cu gleznele lor sfîşiau valurile pînă la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfîntă şi luminată şi mînele sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amîndoi în umbră – Domnul cugetînd la tatăl său din cer, şi sf. Petrea ascultînd pe cugete doina izvorului plîngător. Cînd se sculară spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea: “Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”.

“Amin!” zise Domnul, ridicînd mîna sa cea sfîntă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.

Ca prin farmec peri izvorul şi copacii şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mărei, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; şi pe sf. Petrea, care, mergînd în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii pînă ce chipul Sf. Petrea se risipi în depărtare şi nu se vedea decît chipul strălucit al Domnului aruncînd o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încît dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ar fi crezut că soarele apune! El înţelesese minunea învierii sale şi îngenunchie înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.

Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serei ca o uriaşă umbră. El intră în casă... fata Genarului plîngea. Dar cînd îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină o undă de o rază. El îi povesti cum înviase; atunci ea-i zise: “De răpit, nu mă poţi răpi pînă ce nu-i avé un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Pînă atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare. El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă şi cînta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.

Atunci intră şi Genarul.

– Veselă fata mea? Şi de ce eşti veselă? întrebă el.

– Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea rîzînd.

Se puseră la cină.

– Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care îmbli la vînat?

– La ce-ţi trebuie s-o ştii ? zise el încruntînd sprîncenele.

– Ştii pré bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decît numai ia-aşa, ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.

– Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul.

Departe de-aicea, lîngă mare, şede o babă care are şepte iepe. Ea ţine oameni cari să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decît de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă drept răsplată un mînz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un păr.

Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimele din caii toţi şi le pune într-unul singur, încît cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decît unul de rînd… Eşti mulţumită, fata mea?

– Mulţămită, răspunse ea zîmbind.

Totodată, însă, Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastră veghea pintre frunzele ei ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor.

A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vînătoare.

Fata sărută murmurînd floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.

– Ei, ştii ceva? o întrebă el.

– Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punînd dosul mînei pe fruntea ei, am uitat tot.

– Însă eu am auzit tot, zise el. Rămîi cu bine, fata mea; în curînd ne vom vedea iar.

El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri.

În arşiţa cea dogorîtoare a zilei… văzu aproape de pădure un ţînţar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte.

– Făt-Frumos, zise ţînţarul, ia-mă de mă du pînă-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţînţarilor.

Făt-Frumos îl duse pînă în pădurea prin care era să treacă.

Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mărei şi văzu un rac atît de ars de soare, încît nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi…

– Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor.

Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea.

Cînd, înspre sară, ajunse la un bordei urît şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şeşe aveau fiecare-n vîrf cîte un cap, iar al şeptelea fără, se clătina mereu în vînt şi zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispă o babă bătrînă şi zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.

– Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.

– Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculîndu-se. Ce-ai venit? ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate?

– Da.

– Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut... Fată hăi! Ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l.

Alături cu bordeiul era sub pămînt o pivniţă. El intră în ea, şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite – şapte nopţi, care de cînd erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare.

Nemîncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în  iarba pajiştei. El se trezi pe cînd mijea de ziuă. Cînd colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, cînd vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţînţari şi un glas subţire-i zise:

 – Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu.

Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină.

 – Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos.

 – Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte mulţumită. Apoi intrînd în grajd, începu să bată caii, ţipînd: Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănînce-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi pînă ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, cînd deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci:

—Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu.

Era împăratul racilor.

El mînă caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută.

Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el şi-i zise încet strîngîndu-l de mînă:

– Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănînci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ţi-oi face eu altfel de bucate.

Fata, într-ascuns, îi făcu merinde, şi-nspre sară, cînd era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz.

Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mînă caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licurea cîţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gîndi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca de loc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.

– Uite, zise el, ţi-a murit baba.

– Aş! asta să moară!? răspunse ea suspinînd. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea... un somn amorţit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine ştie pe la cîte răspinteni stă, cine ştie pe cîte căi a vrăjilor umblă... Pînă ce cîntă cucoşul, ea suge inimele celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mîne ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.

Ea scoase din fundul unei lăzi hîrbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă.

A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe cînd prînzeau, baba ieşi pînă în grajd, scoase inimele din cîteşişapte caii spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babii se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi era de un negru strălucit, tretinul cel cu inimele sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi.

 – Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătînd la calul cel slab.

 – Da' cum, Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi... oricare-ar fi, ţi-l dau.

 – Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinînd la vorba lui.

Baba scrîşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă.

 – Hai, ia-ţi-l! zise-n sfîrşit.

El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că faţa pustiului se ia după urmele lui şi zbura ca un gînd, ca o vijelie pintre volburele de năsip ce se ridicau în urmă-i.

Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dînsul şi fugea mereu.

Noaptea inundase pămîntul cu aerul ei cel negru şi răcoare.

 – Mă arde-n spate! zise fata.

Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde se vedeau nemişcaţi doi ochi de jeratec, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

– Aruncă peria, zise fata.

Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămînd de lupi.

– Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.

– Mă arde-n spate! zise fata c-un gemăt apăsat, ca şi cînd s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă. Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decît ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor.

– Aruncă cutea, zise fata.

Făt-Frumos o aruncă.

Şi deodată se ridică din pămînt un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingînd de nori.

Făt-Frumos vîjia prin aer aşa de iute, încît i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adînc nevăzut.

– Mă arde, zise fata.

Baba găurise stînca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

– Aruncă năframa, zise fata.

Făt-Frumos o ascultă.

Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adînc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri – pierdută în naltul cerului – plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrînă, cu aripele de aramă.

Cînd baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea cazu ca plumbul la pămînt şi croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adîncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osîndit al babei.

– Am scăpat, zise fata.

– Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpîne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pămînt cu două ceasuri înainte de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se năsipul. Scheletele înmormîntate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor moarte v-ar puté omorî. Ci mai bine voi culcaţi-vă, şi eu pîn-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţîţelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos şi strălucit.

Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe năsipul încă fierbinte.

Dar ciudat... ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi încheieturile feţei îi ieşise afară, pieliţa din oacheşă se făcuse vînată, mîna grea ca plumbul şi rece ca un sloi de gheaţă.

– Ce ţi-i? o întrebă Făt-Frumos.

– Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; şi se culcă în năsip, tremurînd ca apucată. Făt-Frumos dădu drumu calului, apoi se culcă pe mantaua ce şi-o aşternuse. El adormi; cu toate acestea,-i părea că nu adormise. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul, şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pămînt, pînă ce părea ca o cetate sfîntă şi argintie, spînzurată din cer, ce tremura strălucită... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din lună se scobora la pămînt un drum împărătesc, acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze.

Iară din întinsele pustii se răscoleau din năsip schelete nalte... cu capete seci de oase... învălite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încît prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi… şi încălicaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet… în lungi şiruri… dungi mişcătoare de umbre argintii       şi urcau drumul lunei, şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis.

Atunci i se păru că şi fata de lîngă el se ridică încet... că trupul ei se risipea în aer, de nu rămîneau decît oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca şi ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pămînt, momită de vrăjile babei.

Apoi peliţa ochilor lui se înverzi... se înnegri şi nu mai văzu nimica.

Cînd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea şi aievea. Dar în pustiul arid nechezea calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntîia oară.

Făt-Frumos se avîntă pe el, şi-n răstimpul cîtorva gînduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului.

De astă dată, Genarul vîna departe cale de şapte zile. 

El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gîtul cu braţele ei şi-şi ascunsese capul în sînul lui, pe cînd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor năsipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încît i se părea că pustiul şi valurile mărei fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunînd din cîte şapte capetele.

Pierdut în păduri, Genarul îşi aude calul nechezînd.

– Ce e? îl întrebă.

– Făt-Frumos îţi fură fata, răspunse calul năzdrăvan.

– Puté-l-om ajunge? întrebă Genarul mirat, pentru că ştia că-l omorîse pe Făt-Frumos.

– Nu, zău, răspunse calul, pentru c-a încălecat pe un frate al meu, care are şapte inimi, pe cînd eu n-am decît două.

Genarul îşi înfipse pintenii adînc în coastele calului, care fugea scuturîndu-se... ca o vijelie. Cînd îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său:

– Spune frăţîne-tău să-şi arunce stăpînul în nori şi să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi adăpa cu lapte dulce.

Calul Genarului îi necheză frăţini-său ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos.

– Zi frăţini-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpînu-n nori, şi l-oi hrăni cu jăratec şi l-oi adăpa cu pară de foc.

Calul lui Făt-Frumos o necheză asta frăţini-său, şi acesta azvîrli pe Genarul pînă în nori. Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul, ce răpezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia cerului.

Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tătîne-său. O zi încă, şi ajunseră în mîndra cetate a împăratului. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, şi de aceea, cînd se împrăştie faima venirei lui, ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare şi oamenii aşteptau murmurînd la faima venirei lui, cum vuieşte un lan de grîu la suflarea unui vînt.

Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa?

Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcîndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plînse într-o scaldă de aur, aşezată lîngă ea, lacrimi curate ca diamantul.

In grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o coloare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor – florile durerii.

Ochii împărătesei Ilenei, orbiţi de plîns, nu mai vedeau nimica, decît i se părea numai că-n luciul băiei, plină de lacrimele ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sînul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpata parcă cu dalta în trăsăturele ei, ar fi gîndit că-i o înmărmurită zînă a undelor, culcată pe un mormînt de prund.

Dar cum auzi vuietul venirei lui, faţa ei se-nsenină; ea luă o mînă de lacrimi din baie şi stropi grădina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nverziră ca smarandul. Florile triste şi turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare. Împărăteasa cea oarbă şi albă umblă încet prin straturi şi culese în poale o mulţime de lăcrimioare, pe care apoi, aşternîndu-le lîngă baia de aur, făcu un pat de flori.

Atunci intră Făt-Frumos.

Ea s-aruncă la gîtul lui, însă, amuţită de bucurie, ea nu putu decît să îndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mînă şi-i arătă baia de lacrimi.

Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adînc al cerului. În aerul nopţii, Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lîngă el şi visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte. A doua zi, deşteptată, ea vedea...

A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului.

A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos.

Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii cînd se sfinţeşte un sfînt, şi roiuri de unde răsărind din inima pămîntului le-a spus cum cîntă ursitorile cînd urzesc binele oamenilor. Astfel, lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adînci.

Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrimioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminele hainei de mireasă; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în cercuri multe asupra feţei miresii cînd ea dormea ş-o făcu să vadă într-un vis luciu ca oglinda cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zîmbi cînd se visă atît de frumoasă.

Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brîu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea.

 

Şi se făcu nuntă mîndră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pămîntului.

 

Ş-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.

 

 (M. Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, II, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 262-279)

 

 

Epigonii

 

Cînd privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mîndre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gîndirii şi cu rîuri de cîntări.

 

Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cîntînd dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

 

Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,

Care, cum rar se întîmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

 

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sînte, profeţiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată

Şi vegheaz-o stîncă arsă dintre nouri de eres.

 

Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţări flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,

În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;

Şi ca Byron, treaz de vîntul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sînta candel-a sperării,

Descifrînd eternitatea din ruina unui an.

 

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blîndă –

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tînăr o privea cu îmbătare,

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare.

Şi astfel Bolintineanu începu cîntecul său.

 

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mînă amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

 

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrîne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mîna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecut,

Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorîte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

 

Ş-acel rege-al poeziei, veşnic tînăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,

Ce-nşirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum rîde printre lacrimi cînd o cîntă pe Dridri.

 

Sau visînd o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe,

Cu zîmbirea de vergină, cu glas blînd, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele,

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele

Şi iubind-o fără mărgini, scrie: “visul de poet”.

 

Sau visînd cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adînce şi a stîncelor cărunte,

Visul selbelor bătrîne de pe umeri de deal,

El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbru sombru şi regal.

 

………………………………………………………..

 

Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte,

Măşti rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

 

Şi de-aceea spusa voastră era sîntă şi frumoasă,

Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrîni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

 

Voi, pierduţi în gînduri sînte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ.

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Cînd plutind pe aripi sînte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergèţi.

 

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zîmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,

Ce la vîntul cald ce-o mişcă, cîntări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

 

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.

O convenţie e totul; ce-i azi drept, mîne-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

 

“Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,

Alt sens n-are lumea asta, n-are al scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sînt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,

Împărţesc a lor gîndire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavru trist şi gol.

 

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucru nexistente; carte tristă şi-ncîlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,

Strai de purpură şi aur peste ţărîna cea grea.

 

Rămîneţi dară cu bine, sînte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mîni în ruină,

Proşti, şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină –

Toate-s praf… Lumea-i cum este… ca şi dînsa suntem noi.

 

(Mihai Eminescu, Epigonii, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I, Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 28-31))