1859

C(ostantin) A(lexandru) Rosetti

Teatru român

 

Arătai în partea întîia a acestei adrese către publicul român, că, dacă Teatrul Român a ajuns în cea mai deplină decadenţă, el n-a fost decît oglinda stării noastre sociale. Am zis-o ş-o mai repet, că nu zic aceste cuvinte spre a osîndi, ci din contra spre a ne lumina ş-a ne înfrăţi. Furăm în fiarele sclaviei, şi elinii ziceau că omul cînd cade în sclavie îşi pierde sufletul. Cum dar junii noştri puteau scrie bucăţi de Teatru pline de morală şi de naţionalitate? şi cum actorii noştri puteau fi buni, cînd nu mai auzeam pentru a ne inspira decît sufletul săbiilor oştilor străine şi nu mai vedeam decît viţiile cu care invaziile pîrlesc morala şi viaţa naţională, cum pîrlesc locustele cîmpiile cele roditoare? Soldatul de la Salamina, Eschil, după ce cîştigă acea bătălie glorioasă se-ntoarce, îşi leapădă sabia şi înaintea populului joacă însuşi biruinţa. Membrii Sfatului orăşănesc, carii ieşeau cu pîine şi cu sare înaintea invaziilor, sau comisarii carii erau trimişi a primi regimentele străine, puteau oare întorcîndu-se să ia condeiul şi să scrie ca Eschil o operă pentru Teatru, prin care să reprezinte pe noul Prometeu, (populul român) lănţuit şi răstignit pe o stîncă, Sila şi Puterea bătînd cu ciocanul piroanele în mîinile lui şi ei proclamînd, din vîrful acelei stînci, moartea lui Jupiter, şi suirea pe tron a altor zei buni şi naţionali? Ceea însă ce nu să putea face în timpii restignirei nu trebuie făcut astăzi cînd intrarăm în epoca Renaşterii? O putem, şi pentru că suntem siguri c-o putem, pentru că suntem încredinţaţi că toţi o simt, o voiesc şi că fiecare va contribui, în sfera sa, d-aceea şi numai d-aceea cutezarăm a lua direcţia Teatrului Naţional.

Teatrul este şcoala în care populul ostenit de munca zilei, şi uneori poate şi înăsprit de felurite suferinţe, să duce seara spre a-şi odihni şi mintea şi trupul, şi-nvaţă morala, patriotismul, virtutea, prin icoane vii şi puternice şi-am putea zice, prin fapte vii şi eroice. Teatrul este căminul comun al unităţii cugetărilor, de unde toţi, fără osebire de clase şi de partite, putem culege ideile care apropie pe oameni între dînşii, îi luminează şi-i înfrăţesc.

“Ce minunată educaţie, zice D. Michelet, aceea a Teatrului Atenii! mai roditoare pentru sufletul populului decît iscusitele învăţături ale lui Socrate şi Platon. Tot ce dau aceştia în logică ucenicilor aleşi din grădinile lui Academus, populul le priimise în icoane, să zicem mai bine, în acte eroice, de la acei sublimi actori Sofocle şi Eschil”.

“Populul suveran la Teatru, cînd actor şi cînd critic, el regăsea ne-ncetat unitatea compromisă în disputele pieţii publice; dobîndea acea comunitate de cugetări, de simţiminte, acel suflet identic, ce a fost geniul Atenii şi care rămîne în istorie luminoasa faclă a lumei. Acolo îşi forma ideile sale şi moravurile, şi din acele idei şi moravuri ieşeau legile”.

“Un Teatru şi-un asemenea Teatru, este forma cea mai eficacie a educaţiei naţionale. Eficacie pentru a apropia pe oameni, a începe frăţia; eficacie pentru a cultiva pe lucrătorii osteniţi carii nu citesc şi pe carii o altfel de învăţătură i-ar face s-adoarmă; eficacie spre a dezvolta, a ascuţi spiritul”.

Spre a întări aceste adevăruri să-mi fie iertat a spune aci ceea ce s-a făcut la noi, cînd încă era Teatrul în sala d-lui Momulo.

Să juca pe scena română o bucată numită “Mizantropia sau Pocăinţa”, tradusă din nemţeşte de amicul nostru, mort în exil, Ioan Voinescu. În sala Teatrului era în seara aceea un bărbat ş-o femeie, din clasa de jos, despărţiţi de mai mulţi ani şi carii a doua zi erau să meargă la mitropolie spre a-şi lua cartea de despărţenie. Ei bine! în minutul cînd să juca pe scenă căinţa femeii ce fusese culpeşă, bărbatul şi femeia despărţiţi, carii erau în sală, plecară d-odată amîndoi unul spre altul, se-mbrăţişară şi plecară împreună acasă, căiţi amîndoi şi uniţi într-o căsnicie ce numai moartea o mai putea despărţi.

Istoria şi legendele naţionale sunt nişte comori deschise junilor noştri, din care suntem siguri că vor începe îndată a lua şi-a ne înfrăti pe toţi prin mărimea naţională, la vederea căreia, să nu se îndoiască nimene, toate inimile, fără osebire, vor tresălta, şi inima ce a tresăltat odată, de două ori, s-a sfinţit pentru totdeauna. Daca suntem răi, dezuniţi, slabi, şi daca avem toate celelalte greşăli şi păcate ce ne împutăm pe toată ziua unii altora, cauza este neştiinţa, piroteala şi dezunirea în care a fost societatea noastră.

Nu este în ţara aceasta, ne chezăşuim, nici un om carele n-ar deveni patriot, fie măcar o oră; dovadă 24 Ianuarie; trebuie numai pentru aceasta ca suflarea vieţii naţionale să-nceapă a ne viscoli necurmat frunţile, şi-această suflare Teatrul o poate face mai bine decît orice altă şcoală. Şi scriitorii noştri să nu ne mai zică că n-avem actori; să vie acum la repetiţii şi să ne dea fiecare ce ştie; ş-apoi „pentru lucruri naţionale, zice d.Michelet, nu este trebuinţă de actori; tot omul ar fi actor. Sper că vom lăsa absurda prejudiţie despre pretinsa dezonoare d-a zice tare ceea ce găsim onorablu şi frumos a ceti încet. Oameni buni, vă credeţi oare mai presus de Shakespeare sau Molière? Five-ţi mai nobili decît eroul de la Salamina, care a jucat singur bătălia după ce a cîştigat-o? Eu carele vă văz sub măştile voastre, o sărmani actori ai lumii, mă jur că daca vreodată vă veţi asocia cu populul spre a juca comedia naţională, veţi fi pentru întîia oară în adevăr“.

“Ce este teatrul? Abdicarea persoanei aptuale, egoiste, interesate, spre a lua un rol mai bun. ‑ A! cît avem trebuinţă d-aceasta. Veniţi, vă rog, veniţi să vă reluaţi sufletul în Teatrul popular, în mijlocul populului!”

În toţi anii la noi, junii şi damele din soţietăţile de sus au jucat pe scenă în casele lor. Au jucat chiar înaintea nemţilor şi muscalilor. De ce oare acum să nu jucăm cu toţii şi-naintea naţiei? Oare aplaudele naţionale nu sunt mai dulci decît acelea ale armiilor străine?

“Teatrul este uitarea momentană a disputelor noastre uneori drepte, adesea meschine. Pune doi oameni împreună, oriunde vor fi ei, să ceartă. Trimite-i la Teatru, ca actori sau spectatori, a se reproduce [sic!] sau a vedea pe oamenii carii au fost mai buni, ei uită îndată şi critică sau aplaudă împreună. A uita împreună este deja frăţie. Arta d-a uita ce este rău, ce este vulgar în viaţă, şi din contra d-a-şi aduce aminte de viaţa cea naltă, cea nobilă, cea curată este Teatru”. .

Juni şi june românce, să refacem, să creăm de voiţi Teatrul Naţional, să traducem, să prelucrăm, să compunem bucăţi morale şi vii, să le jucăm chiar, şi fiţi încredinţaţi că aplaudele ce ne va da publicul român ne vor înfrăţi, ne vor lumina, ne vor înobila pe toţi şi binecuvîntarea cerului va fi în familiile noastre şi peste naţia noastră.

Nu priimim asemenea să ni se mai zică: că publicul nostru este neluminat şi corupt şi că nu va veni la Teatru dacă vor da pe scenă bucăţi morale şi mai mult sau mai puţin serioase; nu priimim să ne zică cu autoritatea episcopului Bossuet “că comedia nu s-ar putea susţine de n-ar mesteca binele cu răul şi de n-ar fi mai mult pornită spre rău, carele place mai mult mulţimii”

Aceste băgări de seamă, care presupun într-o adunare de privitori mai multă aplecare spre rău decît spre bun, se văd curat că sunt doctrinele trecutului, care au refuzat libertatea, denegat virtutea, închis cerul nemărginitei maiorităţi a genului uman. Căile moderne au dovedit din contra, că o adunare de oameni este mai presus în moralitate decît cei mai mulţi dintre oameni, luat fiecare în parte. Negreşit c-o adunare să poate aţîţa şi spre rău, dar este cu totul neadevăr că, pentru ca să-i placi trebuie s-o împingi mai cu preferenţă spre rău. Nimic nu opreşte pe scriitorul carele s-adresează către mulţime a să rîdica cu mult mai presus de moralitatea individuală; din contra, totul îl invită, şi trebuie s-o facă chiar în interesul renumirei sale. “Adevăratul poet, zice Lessing, acela carele aspiră la gloria dramatică, chiar cînd publicul său ar fi degradat, nu se crede îndatorat a-şi josi nici inspiraţiile, nici cugetarea, nici limbagiul. El are o singură ţintă: îşi înclină viaţa spre a cultiva în oameni amorul frumosului, a le înălţa cugetarea, a-i face mai buni; şi niciodată nu se va degrada spre a întări prejudecăţi şi-a linguşi patimile jositoare sau ridicule.”

Prin amorul frumosului orice artă pregăteşte pentru amorul dreptăţii şi-al libertăţii şi pînă să-ncepem a produce pe scenă frumosul naţional, ‑ ceea ce suntem siguri că va începe chiar în anul acesta, ‑ avem subt mîna noastră cap d-operile lui Schiller, Shakespeare şi mulţi alţi autori franţezi, care conţin cele mai depline îndemnări la pietate, la amorul familiei, al patriei, al libertăţii, şi d-astă dată, o mai repetăm, că suntem siguri, că junii români, din toate clasele, se vor pune îndată la lucru spre a pune pe scena română, altarul moralităţii ş-ai libertăţii patriei române.

Dirept. Teatr. Român,

C. A. Rosetti

 

„Românul“, 1859, an III, nr. 94

(8/20 august), p. 376-377

 

(C.A. Rosetti, Teatru român, în G. Ivaşcu (ed.), Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, I, 1812-1866, EDP, Bucureşti, 1967, pp. 535-539)