1855

Alexandru Cantacuzino

Serile de toamnă la ţară

 

Trăit-aţi vreodată la ţară? Fără îndoială că sînteţi moldoveni şi cine zice moldovan, zice şi pământean. Ştiţi dar că la vreme de toamnă, cînd umbra se lăţeşte, cînd frunzele cad pe pămînt şi nu mai cîntă păsărelile de dragoste sub desimea înflorită a luncilor, cînd cîmpul s-au dezbrăcat de rodurile toate şi toloaca geme sub fierul plugului, cînd ţarina s-au slobozit şi vîntul bate mai rece de la munte; ştiţi, zic, sau poate nu ştiţi că atunce se naşte în sufletul omului o dulce tristeţă, care aduce toată a sa fiinţă într-o nespusă armonie cu melancolica înfăţişare a naturei. Gîndurile se fac mai grele, grijele apasă sufletul mai cu tărie! Atunci iubiţi de a ceti? ... Aprindeţi lumînările mai devreme. Iubiţi de a visa cu ochii deschişi? ... Vă întindeţi într-un jîlţ şi vă uitaţi la focul caminei, şi flăcările albastre, ce se gioacă pintre cărbunii roşi ai jăraticului, vă pornesc gîndurile într-un rai de fericire. La ce gîndiţi atunce? ... La floricelele ce s-au veştejit? La verdeaţa ce nu mai este? Sau poate vedeţi trecutul ce v-au purtat în braţe şi vă aduceţi aminte de tradiţiile casei părinteşti, cu care v-au legănat iubirea unei mame?

Dacă aveţi un prietin, îl doriţi; dacă aveţi imaginaţie, cîntaţi pe lira fantaziei o horă sau o doină şi, cetind în urmă un poet slăvit, vă miraţi că v-au furat din gînd ideile sale cele mai bune. Dacă iubiţi, sînteţi ferice, căci vi se bate inima de dor ... şi atunce nu vă jălesc; numai vă sfătuiesc să vă aduceţi aminte că

„Vremea şterge toate.“

Poetul rosteşte acest adevăr cu mîhnire şi omul îl ispiteşte cam cu durere şi cîteodată cam cu ruşine. Ce folos! Am iubit şi eu, am gîndit şi am visat nu mai mult decît voi, dar nici mai puţin. Din an în an, numai, îmi venia mai puţine gînduri, imaginaţia îmi secase cu inima împreună, pînă ce am agiuns de a nu mai gîndi la nimică. Atunci căscam gura ‑ mai mult ceva decît un franţez ‑ ceva mai puţin decît un englez ‑ întocmai cum faceţi şi voi, întocmai ca un moldovan curat ce sînt din neam în neam şi tot aşa pînă cînd am priceput într-o zi amarnică şi ploioasă că nu mai casc. Vai de mine! M-am spăriet atunce, o mărturisesc, m-am spăriet grozav de a fi singur într-un norod întreg, singur neputînd şedè cu gura căscată!...

 

(Alecu Cantacuzino, Serile de toamnă la ţară, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de L. Grămadă, Dacia, Cluj, 1973, pp. 29-30)

 

 

Alexandru (Alecu) Russo

Amintiri

 

I

 

De ce oare cu cît ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atîta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte a tinereţii şi a copilăriei? Nu-i soarele frumos, şi astăzi? păsăruicele nu cîntă tot aceleaşi cîntice voioase sau jalnice? frunzele nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au acelaşi miros, cîmpiile, dulcele privelişti duioase ce aveau? mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu: dar nici un soare nu luceşte frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţă nu are asemănare cu florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vîntul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decît trecutul, căci trecutul e tinereţa şi tinereţa este fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de multe, fericire de a nu gîndi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce neagră' prăpastie este sufletul omului... Cînd se întoarce gîndul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărîtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintîi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încîntătoare umăr la umăr pintre florile ce nu se zărea şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregătea a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor? - lucruri ce se schimb toate încet cîte încet în cevaşi cu totul dimprotivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!

Din multele dulci ochiri a tinereţii şi a copilăriei, două s-au tipărit în inima mea, verzi şi vioaie, crescînd iarăşi, an cîte an, ca mlădiţele copacilor; primăvara mi le aduce, pe cînd dă frunza, pe cînd fluturii încep a se giuca, cînd trandafirii îmbobociţi se deschid, cînd soarele încă dizmiardă şi nu arde, cînd de pe porumbei pică ninsoarea mirositoare. Una din ele, zîmbind în ceriul trecutului, cine nu o ştie? cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi nu a vorbit cu stelele?... A doua aducere-aminte ce iarăşi, ca toate aducerele-aminte, dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bîcului, cu un păr mare în mijloc. De sînt mulţi ce nu ştiu poate de codrii Bîcului (căci de lungă vreme nu să mai vorbeşte în Moldova de ei!) şi mai mulţi vor fi care nu ştiu ce însămnează părul din mijlocul satului. Codrii era odată aşezare de apărare ca plăieşia munţilor.

 

(A. Russo, Amintiri, în Id., Scrieri alese, ed. G. Şerban, ESPLA, Bucureşti, 1959, pp. 111-112)