LanguagesData Base RumenoAltre |
1847Anton
Pann Povestea
vorbii Proverburi
adica Zicale sau Povestea vorbii Despre
cusururi sau uriciuni Aideţi
să vorbim degeabă, Că
tot n-avem nici o treabă. Fiindcă Gura
nu cere chirie, Poate
vorbi orce fie. De multe ori însă Vorba,
din vorbă în vorbă Au
ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn). Ş-atunci vine proverbul: Vorba
pe unde a ieşit Mai
bine să fi tuşit. De aceea Cînd
vei să vorbeşti, la gură Să
aibi lacăt şi măsură. Adică: Vezi
bîrna din ochiul tă Şi
nu vorbi p-alt de rău. Spre pildă: Cînd
vei vorbi de mucos. Nici
tu să fii urduros. Că nu e mai urît cînd cineva Face
pe frumos că e ponevos1 Şi
pe cel urît că e aurit. Altul iar Trînteşte
cuvîntul tronc, Ca
cloşca cînd face clonc. Şi se pomeneşte vorbind: Frumoasă
nor dobîndişi, Dar
se uită cam pieziş. Şi că După
ce e neagră, o cheamă şi Neagă; După
ce e mută, apoi e slută. Sau Urît
meşter a croit-o, Rău
ciocan a ciocănit-o Sau Bun
ciocan te-a ciocănit, Că
frumos te-a potrivit. Şi Urît
tată a avut, Să-i
semene l-a făcut. Sau Fă-mă,
tată, ca să-ţi seamăn Ca
frate cu frate geamăn. Dar însă A
semănat crastaveţi Şi
au răsărit scăieţi. Sau că Tata
avea armăsar, Dar
el a ieşit măgar. Şi aşa, Cu
vorbe îmbolditoare Îl
atinge unde-l doare. De aceea niciodată Chelului
despre chilie Să
nu-i spui vro istorie. Şi Cu
plevuşul cînd vorbeşti Tivgă2
să nu pomeneşti Şi nici Să
nu rîzi de măgar cumva, Că
poate îl încăleci cîndva. Totdeauna Gura
care e-mpuţită Altui
e nesuferită, Că dacă Mie-mi
miroasă a floare, Dar
altuia a putoare. Şi în scurt, Noi
rîdem de unul-doi Şi
patruzeci rîde de noi. Pentru că nu este răsur3 să n-aibă cusur.
Povestea
vorbii Primăvară,-ntîia
oară roazele cînd înfloresc, C-un
fir merse la împăratul grădinaru-mpărătesc, Care
cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat, Totdodată
fără veste la un deget l-a-nţepat Şi
întîia sa plăcere ce asupra-i o avea I s-a-ntors în
supărare, cu acel4 gust n-o privea; Cum şi
către grădinarul zise: ‑ Iacă un cusur Care n-ar fi
cuviinţă ca să-l aibă un răsur; Tu cam te pricepi la
multe maestrii grădinăreşti, Ş-astă
roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti? ‑ Ba să
poate, împărate, grădinarul a răspuns ‑ Şi
grădinăria are cîte un secret ascuns. ‑ Nu ştiu,
împăratul zise ‑ asta este treaba ta, Fă-l ca
să-i lipsească ghimpii şi un dar vei căpăta. Grădinarul dar
să duse, puse-ndată, altui, Să se
prinză şi să crească îndestul se nevoi; În
sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit Şi mergînd
la împăratul duse un fir înflorit; Care-n mîna sa
luîndu-l, foarte bine i-a părut C-a putut să-l
altuiască după cum a fost cerut, Dar la nas cînd
îl duse, zise către grădinar: ‑ Ce fel? Acum
văz ca n-are cel mai mic miros macăr! Grădinarul
îi răspunse: ‑ Împărate, să
trăieşti, Orce lucru
firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti, Şi nimic iar nu
se poate ca să n-aibă vrun cusur, Arburi, plante, flori
şi oameni, astfel şi acest răsur, Care or ca-ntîi
să-nghimpe şi să fie cu miros, Or nici un miros
să n-aibă şi să fie5 neghimpos. Fiecare
poartă cîte un răvaş în spate. Pe
al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede. Fiecare
să ţine mai cuminte decît altul. Fiecăruia
i se pare că copilul sau e mai frumos, d-ar fi cît de uricios, Şi Ce e
frumos poartă şi ponos. Flecare
trage spuză pe turta lui, Lesne
a judeca e altul. Că Nu
te pricepi să împarţi un pai la doi boi. Şi
că Cu
ce dascăl lăcuieşte Aşa
carte-alcătuieşte. Aşa
e lumea asta: Rîde
om de om şi dracu de toţi. Dracu
rîde de porumbe negre şi pe sine nu se vede. Gura
lumii numai pămîntul o astupă. Fiecare
să leagă unde îl doare. Povestea vorbii Spun c-a fost
odată un crai oarecare Ce avea din fire un
nas foarte mare; El îşi
vedea bine cusurul ce-l are, Dar tot gîndea
cum că poate i să pare. Supuşii şi
alţii, carii întrebase, Că îi
şade bine îl încredinţase. Căci
cine-ndrăzneşte la unul mai mare Să-i spuie de
faţă cusurul ce-l are? Tot pe acea vreme
ş-în acea cetate Era ş-o
cocoană gheboasă în spate, Ce o amăgise
lingăii să crează Că ea e în
lume cea dintîie rază, Cu poezii, versuri o
încorunase Ş-a se
ţinea zînă o înfumurase. Aceasta se duse la
craiul odată, Cu alt oarecine
avînd judecată, Şi
văzînd că craiul hatîr ei nu-i face Să
vorbească-n parte-i6 după cum îi place, Prerumpînd
cuvîntul, zise cu mirare: ‑ Va‑a‑ai
de mine, ce nas ai mare! Pe craiul cu
astă vorbă îl împunse, Dar deocamdată
nimic nu răspunse. Ea însă
părîndu-i că nu auzise Între alte
vorbe iară îi mai zise. Craiul şi
aceasta o-nghiţi cu noduri, Ea nu-nceta
însă de a-i da iar bolduri Şi mai zise
iarăşi: ‑ Ce ciudat îmi pare! N-am mai văzut
încă asfel de nas mare! Se înăspri
craiul şi zise: ‑ Cocoană! Ştii că
eşti cu totul ciudată persoană! Ce îmi tot spui
mie că-mi e nasul mare Şi nu-ţi
vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare? Cusurul cel mare nu
ţi-l simţi din spate Şi judeci p-al
altui, el ţ-e greutate. Plecînd ea
să meargă şi ieşind în tindă, Zise craiul
iară, privind în oglindă: ‑ Nu a fost
minciună ce a zis neştine Că greu se
cunoaşte cineva pe sine! 1 Miop 2 Fructul unui soi de dovleac, care, golit
şi uscat, serveşte ca vas pentru lichide, grăunţe etc. 3 Măceş 4 Acelaşi 5 Tipărit: şi fie 6 Să vorbească în favoarea
ei, să-i dea cîştig de cauză (Anton
Pann, Despre cusururi sau urîciuni, în Id., Povestea
vorbii, Hyperion, Chişinău, 1992, pp. 22-25) |