1838

Ion Heliade Rădulescu

Domnul Sarsailă autorul ()

 

Domnului Sarsailă i-a intrat în cap să-şi facă numele nemuritor, cum am zice să zboare la nemurire. Ce-i mai trebuie acum decît să se numească autor, şi apoi să se facă privigătoare; dumnealui aşa zice, dar hronica scandaloasă vorbeşte altele. Stă acum şi se gîndeşte, se gîndeşte şi iar se mai gîndeşte. Apoi ziece : “Ca să mă fac autor, trebuie să dau cărţi la lumină, şi fiindcă autor nu e fitecine, eu dară trebuie să fiu deosebit din ceilalţi pe cari în alţi timpi dascalii mei îi numea hidei, dar confraţii mei de autori îi numesc viulgheril. Aşa, mai întîi de toate trebuie să fiu fără căpătîi, ca să zică că sînt slobod; în casa care voi lăcui trebuie să am cîteva cărţi, cît se va putea în limbi mai streine; în cămara mea cu cît va fi mai nemăturat, cu atîta o să dau un ton că prea puţin mă gîndesc la lucrurile acestea trecătoare, ce n-au a face cu nemurirea; daca am mustăţi, trebuie să le raz; daca nu am, trebuie să le las să crească dimpreună cu bărbioara. Cînd ies afară, ca să mă cunoască de departe, trebuie să-mi pui ochelari la nas; hainele să-mi fie deosebite, părul să-mi fie... ceva mai deosebit; fracul, o faţă... cam aşa; mantaua… aruncată într-un chip clasic ‑ ba romantic; crevata mare, dezmăţată, sau nicidecum; pe pantaloni să am cîteva picaturi de cerneală; cînd voi vorbi cu oamenii, să mă răţoiesc, să-mi muşc buzele, să pui ochii în grindă, ca să seamăn inspirat; să bănănăiesc din mîini cînd vorbesc, cînd îmblu; vorbele să-mi fie alese, adică cînd oi da bună dimineaţa să n-o-dau ca toţi oamenii, ci să zic: «Sa-ţi zimbească aurora, amice, pîntre buze rumeni cu dinţii albi». Cînd oi serie, să mă bag ptin fundături; să ma sui pe locuri cocotate. Daca mă zic rumân, să scriu cît voi putea mai nerumâneşte, ca să seamăn înalt; daca mă zic franţez, să scriu rumâneşte, că seamăn mai .mult a autor, pentru că nu-mi baga oamenii de seamă greşalele; limba rumânească nu e hotărîtă, şi o s-o hotărăsc eu. Hei!... ce să mai fac? ‑ Hei! să port totdauna portofoliu, ca să însemnez orice idee îmi va veni. Am mai uitat un lucru: să-mi las unghiile mari; într-un cuvînt, să fiu deosebit.”

Aşa se gîndeşte d. Sarsailă, sau mai bine asfel de înţeles au gîndirile dumnealui, deşi cu alte vorbe şi alte frazi d-ale dumnealui, mai alese şi întortocheate; pentru că, cînd şi-ar esprima ideile ca lumea şi ar numi lucrurile pe numele lor, atunci bine vezi dumneata, cititorule, că s-ar păcăli singur.

Să punem acum că d. Sarsailă este rumân. Daca voieşte să-şi mai mobileze capul cu ceva idei străine (pentru că la asfel de autori toate lucrurile le sînt străine), aleargă atunci năvală la limba franţozească, ş-apoi îl vezi că începe să ne arate că în franţozeşte e înainte de m şi n se pronunţă ca a, i ca e şi u ca iu; apoi îl auzi: enteres, labirent, semplu, amblemă, ochiu-parisesc, Neptiun, şi alte asemenea. Cu asfel de idei, cu asfel de gîndiri, eu asfel de podoabe şi dichise, acum d. Sarsailă este autor întreg-întreguleţ, din cap pînă-n picioare; nu-i mai rămîne decît să treacă la sînta nemurire şi să ne lase pe noi ăştia volgarii, pe care dumnealui îi numeşte viulgheri, în pace şi în repaos.

Pe cînd Ţara Rumânească era de tot necivilizată (căci acum s-a civilizat, Doamne păzeşte), se vedea prin Bucureşti cîte un Manea ce striga pe uliţe: “Toţi boierii să moară, numai Manea să trăiască!”; cîte un Dumitrică, care n-avea, alta idee decît una şi bună, crezînd că toate muierile sînt inamorate de el, pentru care îşi tot cînta singur cîntecul “Dumitrică, vin’ la leica!”, şi alţi asemenea autori şi poeţi ai acelei epohe. Acum s-a mai subţiat gustul rumânilor, nu prea le place să petreacă cu asfel de oameni; băieţii pe drum nu se mai ţin după asfel de inspiraţi. Acum sînt la modă d-alde d. Sarsailă, Zgîndărilă… autorii regeneraţiei rumâneşti. Aceştia sînt apărătorii libertăţii rumâneşti, pentru că şi daca nu vor fi rumâni, dar sînt liberali dumnealor, ca aceia. Aşa, îmblînd prin toate casele, încep a cînta şi pe coconiţa Drăgana, şi pe coconiţa Dobriţa; le spun că sînt nişte dumnezeoaie mai pagîne decît Venus şi decît Diana. Ochii dumnealor sînt mai vioi şi mai focoşi decît ai pricoliciului; poetul spune că sînt nişte luceafări, dar e minciună goală. Sprîucenile le sînt două curcubeie, obrazul mai mare decît luna (ce iezme!). Se înfăţişază la dumnealor, şi ele, pline de o simţire, îi priimesc cu mare graţie. Să vedem acum şi firea sau boala d-lui Sarsailă sau Zgîndărilă. I-a intrat în cap odată că este autor? nu-l mai poate tămădui nici un leac de această boală. Nu se mai poate nimeni apropia de dumnealui, întocmai ca de bietul ţigan ce facuse schimb cu rumânnl, dîndu-şi calul ca să ia un dovleac ce îi spusese că e ou de bidiviu. Nu-i mai trebuia bietului Borcea decît să-şi clocească oul cu toată grija, întocmai ca o păsăruică (negreşit că nu privigătoare); s-a pus pe dînsul ca să-şi dea căldura şi dnhoarea, să dea, în sfîrşit, viaţă oului de bididiu. De venea nevasta la dînsul, el bolboroşa ochii, se îmfla, se sporovea din trup, pare că ar fi avut pene şi făcea: cîşşşş! De venea copiii la el, el făeea: cîşşşş! Nimeni nu putea să se mai apropie de inspirata dihanie. Îl cam tîrnuise rumânul odată! dar acum el o să aibă un bidiviu şi o să înveţe minte pe rumânică! Asfel şi de d. Sarsailă nimeni nu se mai poate apropia, nici părinţii, nici rudele, nici prietenii, că el îşi cloceşte mîrţoaga de Pegas cu aripile de balaur, pe care are de gînd să zboare la nemurire cu dibla la spinare şi cu părul vîlvoi, asfel: Sau şi asfel:

Să venim acum la scrierile d-lui Sarsailă; dumnealui în vorba, în scris nu mai pomeneşte decît de Amon, de Apolon, pentru că şi autorul Alexandriei tot de dînşii vorbeşte; vezi în versurile d-lui, cu loc, fără loc: “Aură balaură, Procnă, Pliuton, Serber, Rumân” (şi Rumân este om în parenteze). Aduce pe uscat pe toţi duşii de pe lume, fel de fel de jupînese sau leliţe, pe care dumnealui le numeşte muze, şi noi vulgarii nu le brodim bine numele şi le numim muşte. Cîteodată domnului Sarsailă îi plesneşte în cap să scrie şi literatură, şi tot proştii aştia de vulgari, făcîndu-se că greşesc, o numesc lătrătură.

Daca vreun biet om, necunoscător încă de lume şi de asfel de boale epidimice, necunoscute pînă acum pe aste tărîmuri, ca şi cholera morbus, şi care iau d-a rîndul, fără a alege, şi pămîntean şi străin, daca, zic, un om mai simplu, văzîndu-i, se amăgeşte, socoteşte ce va fi vreun geniu într-înşii şi începe a le da cîte o povaţă, d. Sarsailă se lace loc. “‑ Hei, mă rog, pînă aci, şi mai mult nu te întinde; zi că sînt înşălător, derbedeu, necinstit, păgubitor soţietăţii, atinge-te cît vei de părinţii mei, de rudele mele, de lege, de patrie, de mine însuşi în sfîrşit, că îţi dau voie; ştiu de glumă; dar… de dibla mea să nu care cumva să te atingi, că mă fac drac, te chem la duel, şi răzbunarea-mi este neadormită, nici în mormînt nu se împacă!” Oamenii îl află, băieţii sînt băieţii dracului, îl pun la mijloc: unul îl laudă, altul îl întreabă ce-a dat pe ochelari, altul îi spune că îi şade bine cu dînşii; altul îi spune că pesemne i-a pierit văzul de cînd s-a făcut poet; altul îl întreabă ce are de gînd să mai dea la lumină. Dar altul pe la spate face semn altuia şi zice: “Ia înjură-l de lira, să vezi că să face foc”. Asfel e lumea, să n-afle că ne e scump vreun lucru, că tot de acela să leagă.

‑ Ia lăsaţi gluma, băieţi! ce-aveţi, zău, cu lira domnului Sarsailă? Atîta lucru aţi văzut şi la dumnealui, ş-aţi pus pizmă pe dînsul.

D. Sarsailă se duce acasă plin de necaz; mai face cîteva versuri, se primblă necăjit foc, declamîndu-si versurile de răzbunare. Şi hotăraşte duelul, a se bate cu oricine va mai îndrăzni a~i supăra sau a-i drege vreun vers; pentru că dumnealui este sau proza, sau poezia întreagă-împeliţată.

Să vezi acum şi operele d-lui Sarsailă.

Dumnealui şi-a făcut în cap un ideal, după cum zice dumnealui, iar noi proştii îi zicem o idoloaică. Aceea e drăguţa dumnealui, după cum zice, un fel de Dulcinee, un fel de leliţă, care nici nu se gîndeşte la dumnealui, nici nu ştie de se află vreun Sarsailă sau Zgîndărilă pe lume. Acum mai toate scrierile d-lui Sarsailă se îndreaptă către leliţa ideală, sau, de nu sînt unele d-a dreptul către dumneaei, cu un sul subţire însă tot dă să priceapă că e înamorat foc şi tot la dumneaei gîndeşte cînd scrie. Dar poţi să întrebi, cititorule, ca ce fel de înţeles au aceste opere. Citindu-le, mai nimic nu înţelegi, dar după ce le citeşti toate (de vei avea răbdare sau de nu vei adormi), atunci scoţi înţelesul următor: “Eu te iubesc de un an, şi tu habar n-ai” (ce nedreptate!).

De se va întîmpla, însă, ca să-şi facă năluc poetul şi să-i căşuneze pe vreo biată femeie, închipuindu-şi ‑ ca un fel de tronc, Marico ‑ că biata creştină este Dulcineea dumnealui, atunci să te mai ţii, să asculţi la versuri. Se pune Păcala şi o numeşte, han-tătar ştie, şi mi-ţi începe cînd cu barce, cînd cu candele, cînd la ziua numelui, cînd o poartă prin căruţă, cînd pe subt scară, cînd pe unde nu pute a nas de om, ‑ face pe biata femeie de ocară, o dă tîrgului.

Apoi de este să descrie natura în simplitatea ei (cu toate că d-lui niciodată nu-i plac lucrurile simple şi se nebuneşte dupe pestriţ), vreun cîmp vesel, un cer senin, vreo apă limpede, vreun crîng, vreo dumbravă, un deluleţ, un munte, d. Sarsailă, ca să fie înalt, îl vezi că e numai trăsnete şi plesnete, numai urlete şi vaiete; apşoara i se pare o mare în talazuri, cîmpul păstorilor ‑ o tabară sîngeroasă, fluierul ‑ o trîmbiţă d-ale mari; e numai grozăvii şi potoape d. Sarsailă. Cînd e dumnealui trist sau melanholic, e numai foc şi inimă albastră, ‑ cu toate că mai niciodată nu e trist, dar zice aşa, că e al dracului: ştie să se prefacă, hoţul, ca să arză inima bietei creştine. E viclean, uite-te, de n-are margini.

Pieptul dumnealui zice că este ocnă de dureri. Apoi d-alde iad, Satan, Cornea, dracul, lacul, cîte vei, găseşte cineva mulţime, ce le vezi presărate prin tot locul, fără ştirea chiar şi a dracului; căci el, este adevărat că de multe ori sparge multe opinci pînă să facă cîte un om să fie cu totul al lui şi care să nu facă nici un lucru fără ştirea lui; însă drac cum e, dar are şi el o mîndrie: pe oamenii săi nu-i lasă aşa de batjocură; numele lor însuflă groază şi frică în lume, iar nu despreţ. Un om care are a face cu dracul nu trece în lume aşa, nici de fleac, nici de dovleac.

Să vezi acum ce fel d-lui Sarsailă îi vine cîteodată toanele să intre şi în literatură. Te pomeneşti că-i plesneşte în cap să se facă literator mare în nişte limbe ce nu le cunoaşte şi nici sînt nici ale lui, nici ale băbăcuţii-său, nici ale ninecuţii-sei. Face la gramatice, face la dicţionare, şi ne spune că pardoseala pe rumâneşte se cheamă caldarîm, tabăra ‑ lagăr, lancea – mazdrac,. arbure, care este aşa de vechi rumânesc, care se vede prin Biblie, prin Apocalipse, dumnealui strigă în gura mare că nu e rumânesc, pentru că, întrebînd pe scumpa sa jumătate, pe d. Zgîndărilă, i-a spus că se zice copaci. Pe june ţi-l face tînăr şi pe tînăr, fraged; fapta răsplătirei, adică răsplata, dumnealui zice că e tot răsplătire, adică zice că precum Sarsailă, Zgîndărilă şi ceilalţi sînt totuna, fără a fi totuna, aşa şi răsplata şi răsplătirea este totuna.

Apoi de l-o duce păcatele pe bietul d. Sarsailă să înveţe vreo trei-patru figure (nu tocmai anevoie) din geometrie, fără să cunoască nici o limbă, nici o gramatică din lume, atunci începe a striga şi cheamă să iasă cu dînsul la luptă dreaptă pe toţi matematicii englezi şi franţezi, şi din orice parte, ca să vază ce geniu a scos Ţara Rumânească.

Şi-a făcut odată d. Sarsailă operele? acum îi trebuie prenumăranţi, şi începe a stringe aşa:

.

Sau aşa (pentru că este patriot dumnealui):

Sau cum sa pricepe.

Însă pe unde merge, asfel de răspunsuri priimeşte:

Pînă cînd la bătrîneţe, cu gîndul tot la nemurire şi la Dulcineea, îi pridideşte o simţire foarte clasică, încît se apucă cu mîna de inimă, de multul simtiment; pînă cînd, din simtiment in simtiment, din libertate în libertate, din prieteşug în prieteşug, ajung cu adevărat la nemurire; căci făcîndu-se de greutatea lumii şi chiar rudelor, trec în ochii oamenilor că sînt fără moarte, nu mai au sfîrşit, ca să scape odată creştinii de dînsii.

Copii, cîţi învăţaţi carte, feriţi-vă ea de altă aia să nu cădeţi în boala autarlîcului. Învăţaţi carte, cultivaţi artele şi meşteşugurile, scrieţi cît puteţi ‑ eu nu vă zic să nu scrieţi ‑, dar scrieţi ca să vă deprindeţi, ca să vă folosiţi voi, ca să folosiţi pe alţii, dar nu ca să zburaţi aşa de juni şi de timpuriu la nemurire; că, zău, nu ştiţi ce va fi pe acolo. E păcat de voi să vă piarză părinţii aşa de vii-viuleţi şi să aveţi a face cu duşii de pe lume.

Cînd scrieţi şi daţi ceva afară, nu va supăraţi, nu vă sporoviţi auzind lumea ca vorbeşte de scrierile voastre; pentru ca aşa e lumea: unuia îi place una şi altuia alta; la toţi nu o să plăceţi. Însă să punem că nu veţi place a la nimeni; nu vă faceţi atunci inima rea, căci poate să n-aveţi talentul scrisului, şi să întîmplă să aveţi poveţe de la oameni ce vă voiesc binele, pe cari trebuie să-i ascultaţi; şi să ascultaţi de multe ori şi cele ce auziţi că zic aceia ce vi se par vrăjmaşi: de multe ori ei ne văd mai bine greşalele decît prietenii.

Pe urmă să vedeţi şi alta: a fi cineva autor în secolul nostru nu e o meserie cu care să se hrănească. A defăima cineva pe un cizmar că nu face cizme bune, pricep că are cuvînt să se supere, să fie mîhnit, pentru că cu aceasta îl vatămă, îl păgubeşte la meseria lui, face să fugă muşteriii de dînsul şi, prin urmare, îi ardică mijloacele traiului, îi ia bucătura din gura lui şi a copiilor; însă a zice că “d. Sarsailă nu scrie bine, nu e autor” ce are d-a face aceasta cu mijloacele traiului lui? Cînd a mîncat cineva vreodată pîine cu autorlîcul unde se vorbeşte limba rumânească, afară numai daca nu va fi hotarît a se face şi cerşător?

Scrisul este şi el un talent cultivat cu educaţia, ca şi toate celelalte talente; şi daca natura nu m-a făcut muzicant, dănţuitor, zugraf ş.c.l., nu mai este alt mijloc de a trai şi a fi om onest? Asemenea şi daca nu m-a făcut poet sau autor, să mă strîng de gît? Să mă arunc în gîrlă? Să mă leg de oameni, pentru ce să-mi zică că nu scriu bine, adică că nu sînt poet sau autor? Nu se va afla şi pentru mine vreo altă meserie ca să-mi duc viaţa şi să poci dobîndi socotinţa şi stima oamenilor? Am cercat să scriu; n-am plăcut oamenilor, m-au luat să mă îndrepteze şi au întrebuinţat sau rîsul, sau povaţa; mi-au arătat greşalele sau din bunăvoinţă şi prieteşug, sau din răutate şi pizmă, ca să zboare numai ei la nemurire; vor să rîză, zic, sau să mă povăţuiască: ce am eu să-mi fac atîta inimă rea, pare că mi-ar f tăiat orice mijloc de trai? A-mi zice cineva că nu scriu bine este întocmai ca şi cînd mi-ar zice că nu sînt bine, nu danţ bine, nu zugrăvesc bine (mai vîrtos cînd nu sînt dascăl nici de muzică, nici de danţ, nici de zugrăvie, ca să mă hrănesc cu aceste arte).

Însă vezi, domnului Sarsailă nu i se pare aşa; dumnealui, după cum ai văzut, e mai mulţumit să-i zici orice: priimeşte mai cu răceală orice insultă, orice ponos, dar do dibla dumnealui să nu te atingi, că ai văzut că se face foc. Eu nu vorbesc glume; să te dai numai la o parte şi să asculţi, că atît se supără unii, încît, şi fără să-i cheme Sarsailă, pe loc, cum vor vedea acest articol, îşi gătesc materie de scris, şi să te ţii! Se fac numai fiere şi venin, zic că de lira dumnealor te-ai atins. Apoi numai vezi cîte o parascovenie pe care o numesc satira şi pe care, neştiind cum s-o mîne, se păcălesc iar pe sine.

Să nu gîndiţi, copii, că eu cu d. Sarsailă sau Zgîndărilă voi să înţeleg pe cineva anume, ferească Dumnezeu! Adun însă, după cum am zis şi altă dată, adun toate rîsurile şi secăturele vătămătoare ce le văz la unul, la altul, şi însuşi în mine (pentru că fiecine îşi are pe ale sale), şi le personific, după cum se împeliţează toate în domnul Sarsailă. Sarsailă este un nume închipuit, ce are în sine aceste lucruri foarte de rîs ale autorlîcului şi altele, mai multe ca frunza şi ca iarba şi ca nisipul mării. Pe lîngă care se adaog şi acelea de a critica fără critică şi a judica fără judicată, de a învăţa pe oameni cum să serie şi să facă tragedii fără a şti să scrie, de a îndrepta versurile băieţilor fără să fi ştiut vreodată cc este un vers, şi, jucînd rolui măgarul cu privigătoarea, să-şi cînte singuri cîntecul şi să ne puie înainte acea fabulă, zicînd că nu e cîntată cum ar fi cîntat-o dumnealui, ş.c.l., ş.c.l., ~.c.l.

Ferească~se fiecare să nu semene cu d. Sarsailă; şi cîţi au apucat acest drum, nu e timpul trecut, încă sînt juni; lase secăturile acestea, apuce-se de vreo treabă, de vreo slujbă, de vreun meşteşug, sau însuşi de scris, dar apuce-se cum trebuie. Înveţe bine limba în care voiesc să scrie, citească mult, cerceteze şi filosofească în materia în care voieşte să scrie. Asfel puşi pe cale şi duşi la biserică, vor putea sa-şi bucure pe bieţii părinţi, ce acum îşi blestemă ceasul cind le-a venit în gînd să-şi înveţe copiii carte. Dar nu aşa, părinţi, nu aşa, cartea nu strică nimic: alta e carte a şi alta e creşterea şi îngrijirea părintească, şi una fără alta nu plăteşte mai nimic, cu toate că din amîndouă preţuieşte de mii de ori mai mult creşterea şi îngrijirea părintească. Poate să nu ştie cineva carte şi sa fie omul cel mai bun, cel mai blînd, cel mai onest, cel mai cu frica lui Dumnezeu, cel mai nesupărător, luîndu-se după exemplul părinţilor şi după povaţă ce i-au dat ei la îngrijirea lor. Pe cînd altul, cu toate cărţile din lume, fără îngrijire, fără obiceiuri, plin de duh şi fără inimă, să ajungă cel mai supărător oamenilor, sieşi şi, prin urmare, nenorocit şi de rîs, ca d. Sarsailă.

Aşadar, părinţi, pe lîngă nenumaratele datorii ce aveti la îngrijirea şi creşterea fiilor, însoţiţi-va cu învăţătorii şi feriţi-vă copiii ca de foc să nu cază în năbădăile autorlîcului, că vai de voi şi de ei! Lăsaţi-i să scrie, dar nu le daţi nas, nu-i înlesniţi să-şi tiparească încercările copilăreşti, că i-aţi pierdut. Aceasta v-o spui din încercare; v-o mărturisesc ca un păcat, cel mai mare ce am făcut în viaţa mea. Din neştiinţă, din neîncercare, din dragaste poate, am înlesnit tipărilile a vreo cîţiva juni, i-am lăudat, socotind să-i incuragez, şi i-am făcut să ia fum în cap; s~au pierdut, au ajuns nenorociţi, şi sînt încredinţat că am să dau seama înaintea lui Dumnezeu.

Aşadar, părinţi, învăţatori, voitori de bine, luaţi seama cu copiii cu care vă încărcaţi. Oameni ai lui Dumnezeu îndeobşte, pe cîţi băieţoi vedeţi că vă vin prin case cu cataloage de prenumăranţi ca să-şi tiparească încercările copilăreşti, goniţi~i, goniţi-i cît puteţi; că le faceţi bine, îi dezbăraţi de viaţa leneşă a nu se supune la greutăţile unei cariere, unei meserii; îi depărtaţi de ispita de a lua bani, a-i cheltui la nebunii copilăreşti şi a nu avea apoi cu ce să-şi tipărească cartea şi, prin urmare, a debuta de la întîia oară cu înşălătoriile în lume. Să nu gîndiţi că e vreun geniu unde vedeţi vreun catalog. Geniul e mîndru, nu se umileşte, nu cerşaşte: el găseşte mijloace să se facă cunoscut (mai vîrtos în secolul nostru) fără a se tîrî ca să-şi cerşască meseria, nebunia şi un viitor plin de rîsurile. d-lui Sarsailă. Prin refuz şi goană la asemenea băieţoi, faceţi aceea ce n-au făcut părinţii şi învăţătorii lor.

 

1 Toţi Sarsailă au jargonul ga1ic (n.a.).

 

(Ion Heliade Rădulescu, Domnul Sarsailă autorul, în Id., Opere, III, Ediţie critică de Vladimir Drimba, cu un studiu introductiv de Al. Piru, Scrieri în proză. Teatru, Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 40-51)