1829

Costache Negruzzi

Zoe

 

I

“Amour en latin faict amor;

Or donc provient d’Amor la mort:

Et paravant, soulcy qui mord,

Deuil, pleurs, pièges, forfaicts, remora”

Blason de l'Amour

Aceasta au urmat la 1827.

De abia înserase, uliţile era însă pustii. Din cînd în cînd şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleşce, în care era vreun boier ce se ducea la o partidă de cărţi, sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care striga regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi, după ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşii, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzînd ascunşi pintre risipuri, pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseori, el perdea împreună cu punga şi viaţa sau cel putin sănătatea. În zadar îmblau streji de arnăuţi şi de simeni; nu puteau stîrpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor.

O caleaşcă trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcînd în stînga, luă la deal pe lîngă zidul Sf. Spiridon, şi tot suindu-se pănă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi cu două ferestre cu perdele verzi. Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii.

El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capeţile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căria, cu fir şi cu tertel, îi acoperea tot peptul. În cap avea un şlic de o circoferenţă cel puţin de şapte palme.

Într-un cuvînt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cît e de nostim!

Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strimtă, buzile groase şi sprincenile rădicate cu disproporţie dasupra ochilor; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greşi, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale.

În camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, şădea o fetişoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastru-deschis, de sub care se zărea un picioruş gras şi mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de matase pe albii ei grumazi; poziţia ei cea lenoasă, în sfîrşit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iaşi la 1827, în camera aceea.

Zău era frumoasă tînără fată! cînd însă şi-a întors tînjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare, cînd s-a repezit şi a apucat în braţe pe tînărul ce intrase, trebuia să aibă cineva toată nesimţirea lui, ca să nu cadă ameţit la picioarile ei.

‑ Ah! tu eşti, Iancule, tu eşti! Vezi că eu te aşteptam. Gîndeam la tine, pentru că numai la tine gîndesc. Pesemne tu nu ştii că te iubesc mai mult decît orice alt pe lumea asta şi tu iar mă iubeşti. Aşa e că mă iubeşti? Nu voi să mă iubească alţii. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc – ş-apoi ce-mi pasă de lume. Tu eşti al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, sufleţelul meu!

Şi gingaşa copilă îl acoperea de sărutări focoase.

‑ Ce te-ai făcut de o săptămînă de cînd nu te-am văzut? Unde ai fost? Oh! ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi. Cînd ai şti cît am plîns! Uită-te, ochii mei sînt roşii încă; aşa e că sînt roşii? Spune-mi, mă iubeşti?

‑ Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitul amorez. – Caraimane, dă-mi un ciubuc!

Un arnăut mustăcios întră şi întinse stăpînului său un lung ciubuc. Într-un minut, cămăruţa se împlu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeitate prin nori. Această intrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată, care tăcu, lăsînd să scape din sînul ei o oftare, o oftare de acele ce sfîşie inimi.

‑ Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ce este? spune, pentru că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul.

‑ Ah! zise Zoe, înturnîndu-şi lăcrimaţii ochi spre el, odinioară îţi părea că zboară ceasurile ca minutile lîngă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubeşti ca atunci, măcar că eu tot aceea sînt şi tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îţi păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, cînd mă vei numi soţia ta? Cînd voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gînd. Ştii poziţia mea. Ştii că de am greşit, pentru tine numai am fost o slabă fată. Ah! cînd ai şti cît sînt de fericită! am să-ţi spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! – Şi copila îşi ascunse rumena faţă în sînul coconaşului.

Întru auzul cuvîntului acestuia, Iancu s-a posomorît, a băgat mîna în buzunar, şi scoţînd nişte metanii de coral de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblîndu-să în lung şi în larg prin mica cămăruţă.

Zoe îl privea neclintită.

‑ Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd nişte mari piedici la însoţirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mînios asupra mea. îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană şi cîte altile. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem.

Mişelul! vorbile lui era loviri de cuţit pentru Zoe. Ea tremura.

‑ Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare m-ai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşălat! nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase. Găseşti pretexturi ca să mă părăseşti şi pe mine şi pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socoteşti că voi muri dacă m-îi lăsa! oh! fie-ţi milă! fie-ţi milă!

Şi sărmana se tîra la picioarile lui, vărsînd şiroaie de lacrimi şi frîngîndu-şi mînile.

‑ Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit şi vei avea a da seamă lui Dumnezeu, pe care de atîte ori l-ai luat martur juramăntelor tale.

Suspinurile înăduşiră glasul fragedii copile, care acum întăi începuse a gîci inima amorezului său.

Sfărămată de durere, căzu leşinată la picioarele lui.

Iancu o rîdică şi o puse în pat, după aceea, chemînd pe bătrîna ei slujnică, a lasat-o lîngă ea. El a ieşit şi s-a suit în calească.

‑ La bal, la curte! a strigat arnăutul vizitiului, şi calească a purces ca vîntul.

“Deşanţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi musteţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca cînd asfel de jurăminte să mai ţin vreodată.”

 

 (C. Negruzzi, Zoe, în C. Negruzzi, Opere, 1, Păcatele tinereţelor. Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de L. Leonte, Minerva, Bucureşti, 1974, pp. 14-17)