LanguagesData Base RumenoAltre |
1799*Alecu Văcărescu, Oglinda cînd
ţi-ar arăta! * În
ceea ce priveşte textele lui A. Văcărescu, întrucît
nu se cunoaşte o
dată de compunere sau/şi
de publicare a acestora, am fixat anul
1799, anul morţii poetului, ca limită
cronologică pentru includerea
textelor antologate. Oglinda cînd
ţi-ar arăta! Întreagă frumuseţea
ta! Atunci şi tu, ca mine, Te-ai închina la tine. N-ar fi mijloc să te priveşi Asemenea după
cum eşti Şi idolatrie Să
nu-ţi aduci tu ţie. Ochii în ea cînd ţi-i arunci Dă tot să-ntunecă
atunci Şi
dă te şi arată Iar nu adevărată D-aceea nu
da crezămînt Oglinzii, ce cu scăzămînt Îţi face-nşălăciune Şi
tot minciuni îţi spune. Ci cîtă eşti
să ştii, dă vei, Dă crezămînt ochilor miei, Fiindcă nu te-nşală Nici fac vreo
greşală. În ei te cată să te vezi Întocma pă
cît luminezi Şi
dîntr-a lor vedere Vezi cîtă ai putere. Crede-i, săracii, cînd îţi spun Că numai
ţie să supun Şi
că le eşti din fire A
lor dumnezeire. (Alecu Văcărescu,
Oglinda cînd
ţi-ar arăta, în Poeţii Văcăreşti
(Ienache, Alecu şi Nicolae), Opere, Ediţie
critică, studiu introductiv,
note, glosar, bibliografie şi indice de C. Cîrstoiu, Minerva, Bucureşti,
1982, pp. 331-332) În flacăra
care mă arz În flacăra
care mă arz În loc de chinuri şi necaz Găsesc tot
mîngîere, Dulceaţă
şi plăcere. Ca pervaneaoa am ajuns Nu e vreun lucru de ascuns, Singur alerg de voie, În foc
fără nevoie! Cînd nu te văz, îngheţ
de frig, Voi să te văz şi să
mă frig! A ochilor tăi
rază Îm place
să mă arză! În focu-ţi cînd mă
prigoresc, Atunci îmi pare că trăiesc! Atunci mă ştiu cu viaţă, Aminteri sînt
de ghiaţă. Această parte mi-am ales Din flacără-ţi să nu mai
ies! Nu voi să am
scăpare D-un foc ce rai
îm pare! Să arz trăind, să mor
arzînd! Ş-al tău
obraz numai văzînd, Să-m pară focul viaţă, Şi moartea
o dulceaţă! Aşa m-am
hotărît să fiu Cît voi trăi, cît voi fi viu, În piept
purtînd-ţi focul, Să-mi fericesc
norocul! Iar cînd
pă urmă voi muri, Nici între
morţi nu voi feri D-a spune la oricine C-aşa ţi se cuvine. (Alecu Văcărescu,
În flacăra
care mă arz, în Poeţii Văcăreşti (Ienache, Alecu şi Nicolae), Opere, Ediţie
critică, studiu introductiv,
note, glosar, bibliografie şi indice de C. Cîrstoiu, Minerva, Bucureşti,
1982, pp. 335-337) Foarte multă văz plăcere Foarte multă văz plăcere La a tuturor părere, Hotărînd cu o pornire, Făr’ d-a face osebire: Cum că
lucruri delicate Trei să află-n lume date Care pot să îndulcească O vedere omenească. Zic: c-o apă şi- verdeaţă Şi un chip frumos la faţă Au firească-a
lor putere Să mîngîie o
vedere. Arătînd că
pot să facă Orice suflet
ca să placă, Şi cusur să nu rămîie Pă cît
simte să-l mîngîie. Dar o minte cu simţire, Delicată şi supţire, Vrînd acestea
să-le adune, Face judecăţ mai bune; Nu dă făr’ dă cercetare Privileghiu aşă
mare: Tot un fel sînt
cîte trele Dopotrivă între
ele. Căci la apă
şi verdeaţă Şi dă este vro dulceaţă, Dar o ştim cu legătură Într-un fel
dă la natură Dînd dă obşte o plăcere La a tuturor vedere, Şi mai mult nu se-nmulţeşte Nici mai scade, nici mai creşte. Iar viind
la frumuseţe, Aici voi, idee isteţe! Căci întrăm
în adîncime Şi dă tălmăciri
mulţime. Vedem chipuri
milioane, Dar sînt cadre şi icoane
– Care-npodobesc păreţii
– Cu năpastea frumuseţii! Şi măcar că-s mişcătoare, Mai ales şi vorbitoare, Dar le-arată tot cuvîntul Că umblînd
geme pămîntul. Merg acelea,
bunioară, La verdeaţă, la apşoară, Să-m dea singure credinţă, Cît nu sînt de
trebuinţă! Cînd voi zice frumuseţe, Voi şi suflet cu blîndeţe, Cu simbiţiri, cu isteciune, Depărtat de-nselăciune. Şi un nu ştiu ce prea dule Ce simpadie aduce! Şi să-nnoadă cu
strînsoare Unde va fi dat prînsoare. Atunci este însuşită: Frumuseţe
săvîrşită, Care poate să numească Fitecine şi cerească. Atunci fermecă din fire Orice suflet cu simţire, Şi mîngîie şi vederea, Şi adaogă
plăcerea. Acest dar al frumuseţii Cu al apei ş-al
verdeţii, Avînd şi singurătatea Face
rai pustietatea! (Alecu Văcărescu,
Foarte multă văz
plăcere, în Poeţii Văcăreşti (Ienache, Alecu şi Nicolae), Opere, Ediţie
critică, studiu introductiv,
note, glosar, bibliografie şi indice de C. Cîrstoiu, Minerva, Bucureşti,
1982, pp. 345-348) |