1791

Samuil Micu-Klein

Supplex Libellus Valachorum

 

Dive Caesar Auguste!

Cum Maiestatis Vestrae summus in regendo hocce Imperio finis et iustissima intentio ea sit, ut iura universim, tum hominis, cum ipsius societatis civilis, ad omnia membra quae eandem sua unione efficiunt atque onera eiusdem servandae et vita et rebus sustinent apprime extendantur, neque pars civium divellatur, ut alteram suis iuribus violenter privet opprimatque; idcirco Natio Valachica in Magno Transylvaniae Principatu degens publice, medio huius Libelli Supplicis, se ad Solium Maiestatis prosternit ac omnibus precibus obtestatur ut sibi reddantur pristina iura, quae omnibus civibus essentialiter adhaerent quibusve saeculo superiori nulla authoritate, sed iniqua duntaxat temporum illorum sorte, ut mox exponetur, exspoliata fuit.

Est Natio Valachica omnium Transylvaniae huius aetatis Nationum longe antiquissima, cum a Romanis ipsam coloniis, per Imperatorem Traianum saeculo II inchoante in Daciam frequenter copiosissimo veteranorum militum numero ad tutandam Provinciam deductis, propaginem suam habere, fide historica, traditione nunqnam interrupta, idiomatis et morum consuetudinumque similitudine sit certum probatumque.

Successores Traiani Augusti possederunt Daciam aliquot saeculis, quorum permanente imperio fides etiam Christiana in hac Provincia iuxta Ecclesiae Orientalis ritum, opera episcoporum Protogenis, Gaudentii, Nicetae et Theotini, saeculo praeprimis IV propagata fuit, prout id ipsum Historia Ecclesiastica universa docet.

Interim iam saeculo III coeperant: barbarae gentes in opima hac Romani Imperii Provincia fortunam periclitari, successitque ipsis in nonnullis eius partibus firmas per aliquot tempus figere sedes, nunquam tamen eo rem deducere potuerant, ut Romanorum ibi nomen aut imperium penitus exstinguerent; certum enim est ipso etiam saeculo VI plures ibidem Romanis in Oriente Imperatoribus, ad ripas praesertim Danubii, paruisse arces, interiores vero Provinciae partes tanto Romanorum incolarum numero abundabant, ut iam circa saeculum VII, excusso advenarum iugo, propriam exigerent Rempublicam.

Obtigit haec fortuna illi praecipue Daciae parti quae hodie Transylvaniae nomen obtinet, atque Romani eiusdem incolae, suppresso aliarum gentium dominio, propriis e sua Natione electis Principibus usque ad Hungarorum adventum paruerunt.

Remansit deinceps dominii quod, inter reliquos sibi in eo succedentes alienos populos, Slavicae quoque gentes quaedam super Romanos Daciae incolas exercuere, vestigium illud hodiedum perdurans, quod nomenclatura Vlachi seu Valachi, quae Slavicis populis, testante Lucio Dalmata et Cromero Polono, quemvis Romanum, Italum aut Latinum denotabat, ipsis duntaxat Daciam incolentibus Romanis posterioribus temporibus adhaeserit.

Dum Hungari ad finem saeculi IX sub Duce Tuhutum Transylvanas Partes invaserunt, Romani earundem incolae, mutato nomine, Vlachi appellabantur, testante antiquissimo Hungariae scriptore Anonymo Belae Regis Notario: proprius tunc temporis ipsis praeerat Dux Gelou suprema cum potestate, in pugna tamen quam pro tutanda Patria cum Hungaris inivit infelix, cum in illa dominatum et vitam amiserit.

Post triste hoc Principis fatum non ultra Hungaris restiterunt habitatores Provinciae Romani Vlahorum nomine venientes, sed, cum mortem sui Domini viderent (quemadmodum Anonymus Belae Regis Notarius in Historia Ducum Hungariae cap. VI narrat), propria voluntate, dexteram dantes, Dominum sibi elegerunt Tuhutum, Hungarorum Ducem, ac fidem iureiurando firmaverunt.

Gyula senior, Ducis Tuhutum nepos, aeque Dux Transylvaniae, suscepto Constantinopolim itinere, fidem Christianam ibidem saeculo X iuxta Ecclesiae Orientalis ritum amplexus est, assumptoque secum in Transylvaniam monacho Hyerotheo, postea ad episcopi munus evecto, plures e popularibus quoque suis eidem Ecclesiae asseruit, docente id ipsum Samuele Timon in Imagine antiquae Hungariae, lib. 3, cap. 5.

Saeculo XI, postquam S. Rex Stephanus Transylvaniam, devicto Duce Gyula iuniore, Regno Hungariae addixisset, reliqui etiam in Transylvania Hungari ad sacra transierunt Christiana; opera tamen sacerdotum Ecclesiae Occidentali addictorum, qui in eorum conversione laborabant, Ecclesiae Occidentali asserti fuerunt et, cum reliqui etiam Hungari, adhuc sub Duce Gyula seniore ad Christum conversi, successive ad Ecclesiam Occidentalem transiissent, soli fere Valachi Provinciae habitatores in Ecclesia Orientali perstiterunt.

Hac quoad ritus ecclesiasticos diversitate nequidquam obstante, iura civitatis utrique genti, Hungaricae scilicet et Valachicae, a tempore quo sub Duce Tuhutum in unam societatem coaluere communia erant; sufficiat brevitatis causa in argumentum huius veritatis adferre literas authenticas Conventus B. M. Virginis de Colos-Monostra, anno 1437 exaratas, quas Cl. Pray in Historico - Critica Dissertatione VIIa § 8a sequenti tenore in lucem edidit: Paulus Magnus de Vajda-Háza vexillifer Universitatis Regnicolarum Hungarorum et Valachorum in Partibus Transylvanicis etc.

Advertit eodem loco celeberrimus author in literis his conventualibus Universitatem Regnicolarum Hungarorum et Valachorum provocare se ad quoddam instrumentum S. Stephani Regis, in quo de eorum immunitatibus ageretur, quod ipsum denuo argumento est utramque Nationem easdem immunitates habuisse iisdemque regnicolaribus iuribus gavisam fuisse.

Natio Hungarica, eodem adhuc saeculo et anno quo literae hae conventuales expeditae erant, tam cum Siculis, suis popularibus, qui eodem tempore separatam Nationem efficere coeperant, quam etiam cum Saxonibus, saeculo XII in Provinciam deductis, inivit quidem particularem quamdam Unionem de mutuo sibi invicem ferendo auxilio: quae Unio anno proxime subsecuto 1438° renovata fuit, docentibus id ipsum Testimoniis Vice-Vaivodae eiusdem temporis Lorandi Lépes, desuper expeditis.

Nequidquam tamen obfuit illa iuribus Nationis Valachicae regnicolaribus, imo sors huius illo recte saeculo quo Unio memorata condita fuit quam maxime florebat; etenim ex huius Nationis sinu Ioannes Corvinus Huniades ad summos in Transylvania primum honores promotus, deinde ad supremi in Regno Hungariae Belliducis ac Gubernatoris munus evectus, eius vero immortalis filius Mathias ad ipsum Regni Solium exaltatus fuit; atque, ut alios Transylvaniae Vaivodas, huius Nationis populares, silentio praeterire liceat, Ioannes Geczÿ, ex cuius familia adhucdum nonnulli nobiles Valachi in Comitatu Dobocensi superesse dicuntur, sublime Gubernatoris in Transylvania, Stephanus vero Josika, (testante ipso Wolfgango de Bethlen historico) origine ac Natione Valachus, eminens Cancellarii munus sub Principe Sigismundo Bathori circa finem saeculi XVI magna cum laude obierunt. Circa medium vero eiusdem saeculi Nicolaus Olahus, parentibus aeque Valachis Cibinii natus, Archi-Episcopi in Hungaria Strigoniensis et Regni Cancellarii dignitate eminebat, eius vero frater Mathaeus haereditario Iudicis Regii Sedis in Transylvania Szász-Város officio fungebatur; nec occultabant summi hi in Republica tam Hungarica, quam Transylvanica viri suam de Gente Valachorum originem; imo Corvinus uterque, testibus Bonfinio et Lucio Dalmata, se cum sua Natione a Romanorum coloniis ortum ducere gloriabatur. Insuper testatur Ferdinandus I Imperator tam Corvinorum, quam supradicti ArchiPraesulis Strigoniensis et sui Cancellarii de Gente Valacha, Romanorum sobole, ortum, dum in diplomate familiae memorati ArhchiEpiscopi, 23° Novembris 1548 collato, his semet exprimit verbis: sic vero sunt omnes propemodum laudatissimarum Gentium origines, inter quas Valachi, gentiles tui, minime postremas habent, utpote quos ad ipsa rerum Domina, Urbe Romana, oriundos constat, unde nunc quoque sua lingua Romani vocantur; tua ista Gens fortitudine praepollens fuit, multorum praestantissimorum Ducum genitrix, inter quos et Ioannes Huniades, Inclyti Mathiae Regis pater, et illius aetati proxime maiores tui potissimum enituisse feruntur.

Post initam annis 1437° et 1438° inter Hungaros, Siculos et Saxones Unionem, Gens Valachica hos sublimes viros atque alios multos de Patria benemeritos produxit, qui liberis Statuum Ordinumque suffragiis ad quaeque etiam summa munera et dignitates electi elevatique fuere, ita ut per omnia retrolapsa saecula usque ad XVII Gens Valachica aeque ac reliqui cives omnibus iuribus regnicolaribus constanter gauderet, neque uspiam vel minimum praefata Unio iuribus Valachicae Gentis civilibus aut nocuit, aut initio nocere tentavit.

Interim reformatione Ecclesiae Occidentalis, per Calvinum, Lutherum et Socinum coepta, saeculo adhuc XVI in Transylvania quoque magnos progressus faciente et hoc modo scissione incolarum Hungarorum, Siculorum et Saxonum quoad Religionem in quatuor partes, utpote: Romano-Catholicam, Calviniano-Reformatam, Evangelico-Lutheranam et Sociniano-Unitariam facta, creati fuerunt plures in Statuum et Ordinum publicis conventibus articuli, quibus de securitate harum partium in Religione dissidentium prospiciebatur, atque omnes quatuor Religiones quas, divisi pro illarum diversitate in quatuor partes, Hungari, Siculi et Saxones profitebantur, medio eorundem articulorum pro lege receptis declaratae, prout id ipsum Approbatae Regni Constitutiones, iussu et approbatione Principis Georgii Rakoczÿ ex articulis diaetalibus ab anno 1540° usque 1653m. compilatae, partisae tit. 1°, art. 2° luculenter docent.

Nulla tamen in his articulis de Ecclesia Graeca Orientali, cui Gens Valachorum a tempore suae ad Christum conversionis addicta fuit, mentio facta erat; sed nec illa fieri debebat, nec poterat, cum articuli illi solas Religiones per reformationem Ecclesiae Latinae in Transylvania enatas pro obiecto habebant. Mansit ergo Ecclesia Graeca Orientalis in Transylvania seu potius Gens Valachorum eidem addicta quoad Religionem quoque in eodem statu in quo ante conditos hos articulos reperiebatur, in liberrimo scilicet suae Religionis exercitio et usu omnium iurium cum eodem coniunctorum, quod ipsum etiam literae collationales Isabellae Reginae super. Episcopatu Graeci-ritus Fe1-Gyogyensi, Reverendo Viro Christophoro cum omnibus eiusdem Episcopatus pertinentiis, proventibus et emolumentis collato, anno 1557°, dum iam Episcopatus Latinus Albensis sublatus, omnia eius bona, pertinentiae et proventus Fisco addicti erant, emanatae et per Cl. Benkö in opere suo de Milkovia § 145, lit. C. promulgatae satis probant.

Sed mutata fuit favens ista sors Gentis Valachicae tam quoad eius civilem statum, quam quoad ecclesiasticum saeculo proxime praeterlapso XVII, postquam nempe Hungari, Siculi et Saxones Unionem, iam annis 1437° et 1438° initam, anno 1613, 1630 et 1649 renovarunt et tam conditiones huius Unionis, quam articulos, supradicto modo in favorem quatuor Religionum quas ipsi hoc in puncto inter semet ipsos divisi profitebantur conditos, Collectioni Legum ab anno 1540° latarum seu Approbatis Constitutionibus inseri curaverunt: inserta enim fuerunt huic Legum Collectioni seu Approbatis Constitutionibus sequentia etiam, Nationi et Religioni Valachorum legalem in Provincia existentiam a saeculis habentium summe noxia et praeiudiciosa, utpote Approbatarum Constitutionum partis 1ae tit. 8°, art. l° quamvis Valachica Natio in Regno inter Status reputata non sit et ipsius religio e receptis non sit, nihilominus tamen, donec illae propter emolumentum Regni tolerabuntur, sequentia ecclesiastici observabunt etc.

Partis lae tit. 9ni art. l° quamvis Natio Valachica in Regno propter bonum publicum admissa sit, cum tamen ipsa vilem suum statum non considerando etc.

Partis 3ae tit. 1i art. l° e tribus Nationibus consistente Regno (servatis Regni constitutionibus), si aliqua Natio in suis libertatibus, privilegiis, consuetudinibus laederetur, teneantur reliquae etc.

Partis 3ae tit. 53ii art. l° prout religio Nationis Valachicae e quatuor receptis non est, ita nec ordo ille religiosus etc.

Qualiter vero ista Collectioni Legum inseri potuerint, perspici haud potest, nam Collectio haec, testante eius praefatione et approbatione, non nisi e Decretis et Articulis Diaetalibus ab anno 1540°, quo Transylvania ab Hungaria separata fuit, ad annum usque 1653m conditis institui et conflari poterat; nullus vero exstat ab anno 1540° usque ad 1653m conditus, eo minus antiquior aliquis Articulus Diaetalis, qui positive statuisset Nationem Valachicam non esse inter Status reputandam, nec eius Religionem inter receptas, sed hanc et illam propter bonum tantum publicum in Provincia admittendam.

Deficiente eiusmodi positiva lege, concludi ergo debet errore solum vel incuria compilatorum inserta illa seu additamenta in collectionem irrepsisse; an vero nocendi etiam animus ullum hac in parte influxum habuerit, non est supplicantis Nationis discutere; illud interim certum est, occurrere quasdam in collectione expressiones, quae odium potius quam amorem compilatorum erga Nationem Valachicam non obscure indicant. Exemplo sit expressio praecitatae partis 1ae tit. 9i art. 1° occurrens: cum tamen ipsa (Natio Valachica) vilem suum statum non considerando.

Interim seu errore vel incuria seu animo nocendi inserta fuerint praeadducta additamenta Legum Collectioni, insertio tamen ea cum praecautione facta est, ut additamenta non stylo directo et in forma legalis statuti Approbatis inferrentur (quia id sine citatione articuli in quo illa fundarentur, qui tamen nunquam exstitit, fieri haud potuisset), sed per modum duntaxat praeambuli aliis legalibus statutis, Collectioni insertis, medio particularum coniunctivarum quamvis, cum praemitterentur.

Etsi vero talia praemissa, nisi legali cuidam fundamento innitantur, nullum vigorem habere soleant, ista tamen apud complures Patriae cives talem invenerunt successum, ut mox opinio quod Natio et Religio Valachorum in Principatu tantum tolerata sit fere universaliter stabilita et ad exteras usque Gentes propagata fuerit.

Ad occurrendum igitur opinioni huic, attactis duntaxat praemissis omni fundamento destitutis innixae, sequentes quoad illa faciendae veniunt reflexiones, ex ipsis legibus et Patriae Historia depromptae.

Dicitur in iisdem praemissis quamvis Natio Valachica inter Status non sit reputata, sed in Regno tantum propter bonum publicum admissa; quam alienum sit a vero suppositum quod Natio Valachica inter Status non sit reputata, docent authenticae illae superius adductae literae Conventus B. M. Virginis de Colos-Monostra, anno 1437° emanatae, in quibus expresse dicitur Universitas Regnicolarum Hungarorum et Valachorum in partibus Transylvanis; imo probat authenticum hoc documentum evidenter tempore quo illud emanavit Status Provinciae seu Universitatem Regnicolarem ex Hungarorum duntaxat et Valachorum Nationibus constitisse; et, cum nulla possit adduci posterior lex, quae positive statuisset Valachicam Nationem non esse inter Status et Regnicolas reputandam, in propatulo est suppositum adductorum praemissorum omni plane destitui fundamento.

Quid sibi velit additamentum illud quod Natio Valachica in Regno tantum propter bonum publicum sit admissa, perspici haud potest, cum id de quavis alia Natione dici possit ac debeat; caeterum terminus admissa nec cadit in Nationem Valachicam, omnibus reliquis Provinciae Nationibus multo antiquiorem; maiori cum fundamento tribui posset ille reliquis Nationibus, quas multo tardius quam Valachicam in Principatum venisse et seu pactis conventis seu privilegiis Principum ad incolatum iuraque civitatis admissas fuisse, Historia Patriae Principumque diplomata docent.

Valachos certe multis antequam Hungari venissent saeculis Transylvanas partes coluisse, tam Patria quam Romana Historia docent; et, dum illi, amisso in pugna proprio Duce Gelou, Hungaris non amplius restiterunt, sed potius illorum Ducem Tuhutum in suum etiam Dominum propria sponte, dexteram dantes, elegerunt, admiserunt hoc facto Hungaros sua sponte ad coincolatum, ad concivilitatem et ad communionem iurium regnicolarium. Contenti fuerunt Hungari hocce Valachorum libero et spontaneo agendi modo atque utraque Gens in concivilitate et communione iurium suam invenit felicitatem, quam ulteriori aleae belli, cuius incertum exitum utraque praemetuere debebat, committere noluit. Non obscure hinc prodeunt pacta conventa utriusque Nationis, Anonymi etiam Belae Regis Notarii verbis: propria voluntate, dexteram dantes, Valachi in suum etiam Duminum elegerunt Hungarorum Ducem Tuhutum, indicata.

Saxones saeculo XII, Armenos et Bulgaros saeculo XVII in Transylvanas Partes venisse et admissionem obtinuisse, praeter Historiam, privilegia et diplomata Principum testantur.

Restant adhuc Germani, Patriae cives, qui circa finem praesertim saeculi XVII cum exercitu Divi Caesaris Leopoldi, Historia pariter testante, in Provinciam venerunt et admissionem eodem plane modo quo Hungari, circa finem saeculi IX advenientes, obtinuerunt. Submisere nempe semet Status Transylvaniae circa finem XVII saeculi propria sponte Imperio Domus Austriacae, exercitu Caesareo in Provincia existente, prout semet Valachi circa finem saeculi IX Hungarorum tum advenientium Duci Tuhutum, sua propria voluntate ipsum etiam in suum Dominum, data dextera, eligendo, submiserunt, et ita, prout Hungari sub Tuhutum Duce in concivilitatem Valachorum, ita Germani sub Leopoldo Caesare in concivilitatem reliquorum Transylvaniae civium admissi fuerunt.

Dicitur praeterea in praeadductis additamentis: nihilominus tamen, donec illae (Natio et Religio Valachorum) propter emolumentum Regni tolerabuntur etc.; equidem de reliquis etiam Nationibus et Religionibus id ipsum dici potest, quod nimirum propter emolumentum Regni tolerentur; nam, si non tolerarentur, vel emigrationes vel dissidia et periculosi tumultus in summum Provinciae detrimentum sequerentur. In quantum vero terminus tolerari iuxta modernum Curiae Stylum idem significat ac legali existentia destitui, in tantum ille nec Nationi, nec Religioni Valachorum applicabilis est, cum ex praedictis certum sit et Nationem et Religionem hanc in Provincia antiquissimam esse et Regnicolaribus iuribus illam, hanc vero publico liberrimo exercitio gavisam fuisse, nec ullam legem existere, quae seu Nationem seu Ecclesiam Valachorum iuribus suis, consequenter legali existentia privasset et pro tolerata declarasset. Nec obstat quod Religio Valachorum inter illas religiones quae Approbatarum Constitutionum partis lae tit. li art. 2do receptae nominantur haud specificetur; etenim illi ipsi Articuli Diaetales antiqui, e quibus citata Lex Approbatalis conflacta fuit, evidenter probant illorum obiectum illas duntaxat religiones fuisse quae antea in Provincia vel non exstiterunt, sed primo saeculo XVI illuc penetrarunt, quales sunt Reformata, Evangelico-Lutherana et Unitaria, vel quae antea exstiterant quidem, sed postmodum lege publica in libero exercitio iuribusque praehabitis turbatae et pene exstirpatae fuerunt, qualis erat Romano-Catholica. Valachorum Religio nec ad harum, nec illarum seriem pertinebat; proinde nec erat obiecturn dictorurn articulorum, e quibus citata Lex .Approbatalis conflacta fuit; non poterat ergo in lege ista eius mentio fieri atque hoc sensu verum est in Transylvania quatuor esse duntaxat receptas Religiones et Valachorum Religionem ad illas non pertinere. Si vero terminus recepta eo sensu sumi velit, quod illae solum Religiones legali existentia et libero gaudeant exercitio, quae receptae nominantur, tunc nomenclatio haec Valachorum etiam Religioni eo minus denegari poterit, quo certius est illam in Provincia esse antiquissimam, publico exercitio semper gavisam, nec ulla publica lege ab illo exclusam.

Quod attinet additamentum conditionibus Unionis trium Nationum in Approbatis Constitutionibus partis 3ae tit. l° insertum, e tribus Nationibus consistente Regno, non alium illud habere sensum, quam quod tres tantum sint in Regno Nationes quae Unionem inter se iniverunt, quivis, perpenso totius cui insertum est paragraphi tenore, facile perspiciet. In eo vero sensu quod tantum tres unitae illae Nationes Universitatem Regnicolarum seu Statuum et Ordinum in Transylvania efficiant sumi additamentum illud eo minus potest, cum superius dicta evidenter doceant Valachicam Nationem longe ante initam inter Hungaros, Siculos et Saxones unionem iuribus Regnicolaribus gavisam fuisse et una cum Hungarica Natione Universitatem Regnicolarem effecisse, nec ulla unquam positiva lege iuribus suis exutam fuisse.

Omnis igitur moderna tristis Valachorum in Transylvania sors non legibus, sed iniuriae temporum debetur; nunquam certe probari poterit legislativam in Transylvania potestatem id iniustitiae commisisse, ut Nationem in Provincia antiquissimam iuribus civilibus, per pacta conventa, prout superius ostensum fuit, roboratis, privaret et exueret: imo vero, etiamsi iniquissima sors eo rem deduxerit, ut Clerus huius Nationis a iuribus quibus aliarum Nationum Clerus gaudet, et Nobilitas ab officiis et dignitatibus praesertim eminentioribus successive excluderetur, a publico tamen liberrimo suae Religionis exercitio, ab immunitatibus item et privilegiis nobilitatis nunquam Natio haec exclusa fuit; quin potius illi nobiles Valachi qui vel quorum maiores, mutata Religione Graeca, Romano-Catholicam vel Reformatam amplexi sunt ad eminentiores quasque dignitates sine difficultate eluctari et potuerunt et actu possunt: liceat in exemplum adducere illustres familias Comitum Kendeffi, Baronum item Josika, Huszar, Nalaczy et magnam partem familiarum nobilium in Comitatu Hunyad et Districtu Fagaras originariarum, antiquis vel recentioribus annis Religionem Romano-Catholicam vel Reformatam amplexarum. Gesserunt familiae hae et actu non nulla ex iis individua gerunt eminentiores etiam in Principatu dignitates, quamvis illas, ut et nonnullas alias, etiam e primariis, familias a Romanorum reliquiis, hodierna scilicet Valachorum Gente, originem ducere plerisque Patriae civibus apprime constet, et literalia ipsarum documenta, praesertim antiquiora, si criticis oculis pervestigentur, manifestum reddant; et cum, sub ipsis etiam Principibus qui post compilationem Approbatarum Constitutionum, quibus praeattacta additamenta, opinioni quod Valachorum Natio sit tantum tolerata ansam praebentia, inserta fuerunt, Principatum rexerunt, multi de Gente Valachorum in coetum verorum nobilium ob merita praesertim armis comparata sint evecti, multi etiam iuribus possessionariis donati fruanturque et hi et illi in hodiernum usque diem omnibus iuribus Statui Nobilitari et donatario connexis, eodem plane modo ac nobiles et donatarii aliarum in Provincia Nationum, prono hinc etiam profluit alveo Nationem Valachicam nunquam a Legislativa Potestate iuribus regnicolaribus fuisse exutam et pro tolerata declaratam; secus nobiles ex eius gremio creati honore tantum nobilitatis, prout quoad Armenos hactenus observabatur, non vero iuribus etiam et immunitatibus de lege cum ea connexis gaudere possent.

Caeterum statutum tale, quo Natio omnibus reliquis et antiquior cet copiosior iuribus civitatis privaretur, confirmationem Principis pluribus ex respectibus obtinere nunquam potuisset; quodsi vero, absque eius assensu conditum fuisset non legis vim obtinuisset, sed potius societatem civilem, in quam Hungari et Valachi circa finem saeculi IX sub Duce Tuhutum, data dextera, coaluerunt, annihilasset et utramque Nationem ad statum in quo ante factam per Valachos propria sponte Hungarorum Ducis Tuhutum in suum etiam Dominum electionem fuerat, ad statum scilicet belli reposuisset: pugnandum ergo fuisset denuo tamdiu, donec vel Natio una aliam subiugasset, vel in nova pacta invicem coaluissent; cum autem unum vel aliud factum esse probari nequeat, manserunt utique priora pacta conventa in suo vigore.

His ita constitutis, cum Valachorum Natio et Religio non publica lege, sed temporum duntaxat iniquitate in aliqua iurium civilium parte iacturam passa esse dignoscatur, opinio vero quod Natio ista, una cum Religione quam profitetur, tolerata tantum sit in Transylvania praeadductis additamentis, Collectioni Legum Approbatalium insertis, omni plane fundamento carentibus innitatur, ab iustitia, solum et clementia Principis pendet Nationem hanc ab iniquissima sorte vindicare et ad omnia quibus antea gavisa fuit iura reponere.

Agnovit hoc Augustissimus quondam Princeps et Imperator Leopoldus I et non tantum Clerum huius Nationis circa finem superioris saeculi Unionem cum Romano-Catholica Ecclesia amplexum ad omnia iura, privilegia et beneficia quibus aliarum Religionum Clerus gaudet admittendum ordinavit, sed vi diplomatis die l9° Martii 1701° editi decrevit ut quicunque etiam saeculares et piebeiae conditionis Valachi sese Romanae Ecclesiae univerint, immediate Statui Catholico adnumerentur, sicque inter Status computentur capacesque legum patriarum ad instar reliquorum Patriae filiorum reddantur. Agnovit id ipsum Augustissima etiam felicis recordationis Princeps et Imperatrix Maria Theresia, dum, occasione auspicati regiminis, universorum Provinciae incolarum iura et signanter privilegia etiam et diplomata ab Augustissimo suo Avo Valachis impertita confirmavit.

Agnovit denique id Divus ille Caesar, sempiternae memoriae Iustissimus Princeps noster, Maximus Iosephus Secundus, qui equidem pura et simplicia, tum hominis, cum civis iura intellexit, qui cognovit iniustitiam et oppressionem, qui oculis suis vidit et perspexit Nationem Valachicam et multum super caeteras Provinciae numerosam, et domi et belli summopere utilem esse; propterea iustissimi Principis muneri satisfacturus, ad iura civibus reddenda, ad omne dissidium ac scissionem intra Nationes antevertendam, posthabitis quibuscunque in contrarium renitentium praeiudiciis, saepius clementissime ordinavit ut in posterum, omni iniusto inaequalitatis discrimine penitus sublato, Valachi, etiam nullo habito respectu ad Nationem ac Religionem, iisdem iuribus et beneficiis aeque ac aliae in hoc Principatu gentes perfecte fruantur, atque adeo, cum onera aequalia in proportione sustineant, iura quoque et beneficia aequalia consequantur.

Sed exiguum haec Augustissimorum principum diplomata, decreta et ordinationes habuerunt hactenus effectum; nam Clerus Romano-Catholicae Ecclesiae Unitus admittitur quidem ad aliquas immunitates, non tamen ad omnia iura et beneficia quibus aliarum Nationum Clerus gaudet; ecclesiastici vero Graeci Ritus non Uniti, quamvis ipsis eaedem ac aliarum Religionum ecclesiasticis incumbant obligationes, ne quidem a contributione (si taxa capitis excipiatur) eximuntur. Nobiles Valachi hodiedum etiam, praesertim in Comitatibus, non nisi cum summa difficultate ad aliqua duntaxat, eaque minora admittuntur officia. Quod eos attinet qui civicae vel plebeiae sunt conditionis, illis vel accessus ad artes et opificia addiscenda difficultatur.

Praeterea in ipsis Comitiis anno 1744° celebratis per Status et Ordines reliquarum Nationum, articulo VI° declaratum fuit citata superius indulta Divi Caesaris Leopoldi I Valachis, etiam saecularibus et plebeiae sortis, concessa et a Diva Imperatrice Maria Theresia confirmata, solum ad ecclesiasticos et nobilitari praerogativa gaudentes, quorum conditio eadem esset quae reliquorum Patriae Civium et qui eidem Nationi e tribus receptis systema Principatus constituentibus, ubi per adoptionem bonorum sedem sibi fixerint, hoc ipso absque quartae Nationalitatis erectione ac constitutione, adnumerati essent, referri, non vero ad plebeios etiam extendi posse ac debere, ne systema Principatus evertatur, neve Plebs Valachorum aliorumque advenarum numerum inter Nationes faciat ac vel ulli trium Nationum earumque iuribus, privilegiis, immunitatibus et praerogativis praeiudicio sit.

Agnoscit quidem Natio supplicans quod Valachorum nobilium conditio quantum ad usum privilegiorum nobilitarium eadem sit quae reliquorum Patrie civium; cum dolore tamen fateri simul debet quod ad eminentiores dignitates, servato ritu Religioneque Graeca, nullus, ad minora vero munia admodum pauci, et hi summa cum difficultate admittantur. Fateri porro debet ignotam sibi esse legem illam vi cuius nobiles Valachi eidem e tribus Nationibus receptis, ubi per adoptionem bonorum sedem fixerint, adnumerati fuissent. Notum vero est omnibus in Historia Patriae versatis Valachos aliquot saeculis ante tres receptas Nationes in Transylvania sedem domiciliumque fixisse et circa finem saeculi IX Hungarorum tunc in hanc Provinciam ingressorum Ducem Tuhutum sua propria voluntate, data dextera, in suum etiam Dominum elegisse atque ab eo tempore Universitatem Regnicolarum in Transylvania ex Hungaris et Valachis constitisse, non autem hos illis aut aliis Nationibus adnumeratos esse. Ignotam porro esse Nationi supplicanti legem vi cuius haec vel illa Natio in Transylvania pro recepta esset declarata. Notum vero esse terminum recepta primum saeculo XVI de novis Religionibus per reformationem enatis usuari coepisse et, in sensu conditarum tunc temporis legum, receptam Religionem nihil aliud significare, quam Religionem ad liberum exercitium admissam: de hac autem aut illa Natione terminum hunc in legibus declarationem Statuum anno 1714 factam antecedentibus nuspiam usurpari, sed Nationes legali existentia gaudentes regnicolares appellari et ad harum numerum etiam Valachicam pertinere in superioribus probatum est evidenter. Dari tamen in Transylvania Nationes Unitas et tres esse Nationes systema huius Unionis constituentes, Valachicam vero ad earum numerum non pertinere aeque certum est. Interim, cum Unio haec eo modo, ut iuribus regnicolaribus Nationis Valachicae, alioquin in Transylvania omnium antiquissime, deroget atque illa evertat, erigi nunquam potuerit, hinc acerbum ac gravissimum accidit Nationi huic quod ipsum praeattacta Statuum declaratio de anno 1744 ad eandem cum advenis classem collocet: non advena, sed antiqua, et omnibus aliis longe antiquior est Natio Valachorum in Transylvania; nuquam quaesivit nec quaerit illa eversionem systematis Principatus; sed potius eius redintegrationem, dum se ad usum iurium civilium et regnicolarium, quem ipsi non lex ulla, sed iniquitas temporum ademit, reponi quaerit; numquam per hanc repositionem praeiudicium fiet aliis tribus Nationibus aut earum iuribus, privilegiis, immunitatibus et praerogativis, cum per illam nihil aliud obtinebit Natio, quam quod praevie habuit et iniuria temporum amisit, nec opus unquam erit propter supplicantem Nationem quartam erigere Nationalitatem, cum illa iam a pluribus saeculis alteram immediate ab Hungaris constituerit Nationem regnicolarem.

Quod vero in praeadducta Statuum declaratione de anno 1744, solum nobilibus Valachis eadem cum reliquis Patriae civibus conditio admittatur, plebeiae vero sortis Valachi ab ea excludantur, id equidem supplicanti Nationi acerbissimum accidit experiturque in sui et Provinciae desolationem funestas huius declarationis sequelas: etenim, ut alia silentio praetereantur, binis abinde vicibus exturbatio miserae huius plebis in nonnullis Fundi Regii circulis tentata fuit, quamvis, praeter superius adducta, ipsum etiam fundamentale de Regio Fundo sonans privilegium, Saxonicae Nationi collatum, evidenter probet Valachos ibidem eisdem cum Natione hac frui debere iuribus et libertatibus.

Non est quidem intentio Nationis supplicantis ut pro sua plebe plus quidpiam obtineat quam eidem iure competit; cum tamen e praemissis luculenter prodeat id ipsum illi competere quod aliarum in Principatu degentium Nationum plebei competit, haec autem e numero Patriae civium haud excludatur, id unicum in votis habet Natio supplicans, ut sua etiam plebs eodem modo ac aliarum Nationum plebeii homines tractetur, atque adeo, cum eadem cum his onera civilia sustineat, iisdem quoque beneficiis perfruatur oportet, exigentibus id variis alioquin Altissimis ordinationibus.

Quoniam vero ordinationes hae et praeattacta Augustissimorum Maiestatis Vestrae Sacratissimae Praedecessorum diplomata, in Gentis Valachicae favorem levamenque emanata, hactenus aut nullum aut exiguum aut brevi tempore, semper vero incertum effectum habuerint, proinde nec Natio supplicans ad communem usum iurium societatis civilis, quibus ipsam noverca sors exuit, reposita sit, sed in hodiernum usque onera duntaxat baiulare, beneficiis vero regnicolaribus carere cogatur (id vero non tantum regulis iustitiae et aequitatis adversetur, sed Statui quoque publico summum adferat detrimentum) quando nulla Nationis huius quamdiu eius Clerus et Nobilitas in abiecto statu conservabitur sperari possit cultura, proinde nec industriae ulla accessio, sed potius ignorantiam, desidiam et ignaviam cum omnibus quae abinde generari solent vitiis maiora adhuc apud ipsam, in desolationem Provinciae, incrementa habituram, mutuam praeterea Nationis huius erga alias et erga ipsam aliarum diffidentiam enataque exinde interna odia infaustorumque animorum motus et exacerbationes ampliorem, cum publicae privatorumque securitatis et tranquillitatis periculo, accessionem sumpturas fore praemetuere liceat (ad quae omnia praevertenda complures Patriae cives, aequitatem iustitiamque prae oculis habentes, Nationis supplicantis repositionem ad usum omnium iurium regnicolarium iam pridem desiderarunt).

Hinc,

Natio Valachica supplex humilisque ad Thronum Maiestatis Vestrae accedit ac sequentia qua decet veneratione et subiectione petit rogatque:

1° Ut odiosae et ignominia plenae nomenclationes tolerati, admissi, inter Status non reputati aliaeque huiuscemodi, quae tanquam externae maculae sine iure et auctoritate Nationi Valachicae affixae fuerunt, nunc prorsus demantur atque veluti indignae et iniuriae publice revocentur ac deleantur, sicque per clementiam Maiestatis Vestrae Sacratissimae rediviva Natio Valachica ad usum omnium iurium civilium et regnicolarium reponatur, proinde

2° Nationi supplicanti inter regnicolares Nationes idem locus quem ipsa iuxta adductum in praemissis Testimonium Conventus B. M. Virginis de Colos-Monostra anno 1437° tenuit, restituatur.

3° Clerus huius Nationis Orientali Ecclesiae addictus, absque discrimine an cum Ecclesia Occidentali in omnibus idem sentiat vel minus, Nobilitas item ac Plebs, tam civica quam ruralis, eodem plane modo ac Clerus, Nobilitas et Plebs Nationum systema Unionis constituentium consideretur et tractetur eorundemque beneficiorum particeps reddatur.

4° In Comitatibus, Sedibus, Districtibus Civicisque Communitatibus, occasione electionis officialium et ad Comitia deputatorum, apud Aulica item et Provincialia Dicasteria occurrentibus officiorum restaurationibus et promotionibus, applicandorum ex hac Natione proportionato numero individuorum iusta reflexio habeatur.

5° Comitatus illi, Sedes, Districtus et Communitates Civicae in quibus Valachi reliquas Nationes numero superant nomenclationem etiam a Valachis, in quibus autem aliae Nationes numero praecellunt ab his illam habeant aut vero mixtum nomen Hungarico-Valachicum, Saxonico-Valachicum gerant, vel denique, sublata penitus nomenclatione ab hac vel illa Natione desumpta, nomen duntaxat illud tam Comitatus, quam Sedes et Districtus retineant, quod a fluviis aut arcibus hactenus quoque gesserant, et universi Principatus incolae, absque ullo Nationis vel Religionis discrimine, iisdem pro ratione status et conditionis libertatibus ac beneficiis frui ac gaudere eademquc pro mensura virium onera supportare debere declarentur.

Aequitati naturali principiisque societatis civilis pactisque conventis inniti petita haec e supradictis abunde patet. Et, cum Natio supplicans, iam anno adhuc 1761°, iuxta conscriptionem tunc in omnibus circulis et locis (Districtu Coronensi excepto) peractam, ultra 547.000 individua numeraverit, et si Valachi huius Districtus pro illo tempore tantum in 13.000 individuis computentur, Natio haec tunc ex 560.000 individuis constiterit, omnes autem reliquae Nationes, simul sumptae, (computatis eo etiam Valachis qui, derelicta propria religione, ad alias transiverunt) iuxta conscriptionem anno 1766° peractam non nisi 392.000 et aliquot centena individua numeraverint exindeque concludere sit populationis modernae Transylvanicae ex uno millione et fere septingentis millibus hominum iuxta conscriptionem anni 1787i consistentis praecipuam partem, et fors integrum millionem, ex hominibus Nationis supplicantis constitui, cum praeterea duo integra regimina limitanea in Principatu et fere duae tertiae trium ibidem regiminum campestrium et plus quam una tertia regiminis Siculici equestris ordinis ex individuis supplicantis Nationis consistant, et in genere publica Provinciae onera Natio supplicans a proportione maioris numeri in maiori etiam quantitate quam omnes aliae Nationes, simul sumptae, sustineat, confidit ipsa in paterno Maiestatis Vestrae affectu, ex his etiam considerationibus iustissima sua petita optatum sortitura eventum, praesertim cum a suprema duntaxat Maiestatis Vestrae authoritate eius repositio ad usum iurium regnicolarium, e quo non lege, sed iniquo duntaxat fato detrusa fuit, pendeat.

Quodsi tamen Maiestatis Vestrae Sacratissimae intentio ea esset, ut hae gentis erga Augustissimam Domum semper fidelissimae preces, Statibus et Ordinibus in Comitiis nunc hic, in Provincia, congregatis per Regium ad illa Commissarium Plenipotentiarium praevie communicentur, cum in hoc casu facile accidere possit ut, non obstante petitorum iustitia, in praemissis satis comprobata, et magnae partis Regnicolarum in Comitiis congregatorum, dulcis duntaxat Patriae felicitatem et publici boni promotionem prae oculis habentium, desiderio, ad deferendum Nationis supplicantis precibus directo, aliqui nihilominus e Patriae civibus in modernis Comitiis praesentibus, sive usum precibus Nationis contrarium, praescriptione quasi roboratum (quamvis praescriptio contra iura societatis civilis locum non habeat) allegantes, seu adaequatam iurium societatis civilis notitiam haud habentes, seu denique Historiam Patriae patriarumque legum sensum minus examinantes, proinde nec iustitiam petitorum Nationis infrascriptae satis perspicientes, et fors etiam in parte occulto quodam Nationis aut Religionis odio inducti, felicem huius rei exitum quoquo modo impedire et sufflaminare conarentur, supplicat Natio infrascripta in omni humilitate, dignetur Maiestas Vestra Sacratissima pro hoc casu clementer admittere ut, in confluxu quodam nationali, cuius celebrandi modalitatem et locum duo Nationis in provincia Episcopi, adscitis in consilium quibusdam de Clero, Nobilitate Statuque Militari individuis, quanto ocyus Maiestati Vestrae Sacratissimae proponendam haberent, aliquot deputati causam Nationis, ubicunque necessum erit, acturi et defensuri ac, si huic, non obstante eius iustitia, obstacula ponerentur, omnia afflictae Nationis gravamina in ordinem redacturi et Vestrae Maiestati Sacratissimae pro clementissima medela proposituri eligantur necessariaque hunc in finem instructione muniantur.

Dignata est Maiestas Vestra Sacratissima similem gratiam et consolationem non tantum illi Nationis supplicantis parti quae Banatum Comitatusque Hungariae Banatui et Transylvaniae vicinos incolit, totique Illyricae Nationi, sed et omnibus amplissimae Monarchiae Gentibus clementissime impertiri: exposuerunt illae omnes e publicis confluxibus sua gravamina et postulata Maiestati Vestrae Sacratissimae, nec ulla ab Augusto clementiae Throno inconsolata recessit; sperat ideo Natio quoque supplicans, integrum fere millionem hominum constituens, in ultimis quidem Monarchiae finibus constituta, Augustissimae tamen Maiestatis Vestrae Domui corde animoque semper fidelissima, consolationem pro qua supplicat ab iustitiae et clementiae fonte semet aeque consecuturam.

 

Maiestatis Vestrae Sacratissimae

 

humillimi perpetuoque fideles subditi, Clerus, Nobilitas, Militaris Civicusque Status universae Nationis in Transylvania Valachicae.

 

 

versione română

 

 

Fericite Auguste Împărate!

Fiindcă, în cîrmuirea acestui imperiu, cea mai înalţă ţintă şi cel mai îndreptăţit gînd al Maiestăţii Voastre este acela ca, pretutindeni, drepturile atît ale omului, cît şi ale societăţii civile, să se extindă, înainte de toate, la toţi membrii care o alcătuiesc prin unirea lor şi susţin şi cu viaţa şi cu avutul lor sarcinile conservării ei, şi ca o parte dintre cetăţeni să nu se rupă <de cealaltă>, pentru a o lipsi <pe aceasta> cu silnicie de drepturile ei şi a o asupri; de aceea naţiunea română care trăieşte în Marele Principat al Transilvaniei pe calea acestei suplici cade în mod public la tronul Maiestăţii <Voastre> şi se roagă din toate puterile să i se dea înapoi străvechile drepturi, care sînt legate prin însăşi firea lucrurilor de toţi cetăţenii şi de care, în secolul trecut, ea a fost despuiată cum se va arăta îndată, fără nici un drept, ci numai din cauza vitregiei acelor timpuri.

Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolulului al doilea de cătră împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia.

Urmaşii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească.

Într-aceea, chiar din secolul al III-1ea, ginţi barbare începuseră să primejduiască soarta <oamenilor> în această bogată Provincie a imperiului roman şi ele au izbutit să-şi facă locuinţe statornice, un timp oarecare în unele părţi ale ei; totuşi, ele nu putuseră merge nicidecum aşa de departe, încît să stingă acolo cu totul numele sau putera romanilor; căci este lucru sigur că, în secolul al VI-lea chiar, mai multe cetăţi întărite, mai ales pe ţărmurii Dunării, erau supuse acolo împăraţilor romani din Răsărit, dar părţile dinlăuntru ale Provinciei erau pline de un număr aşa de mare de locuitori romani, încît chiar de prin secolul al VII-Iea, scuturînd jugul străinilor, ele şi-au făurit un stat propriu.

Acest noroc l-a avut mai ales acea parte a Daciei care astăzi poartă numele de Transilvania şi locuitorii romani ai acesteia, după ce au înlăturat stăpînirea altor ginţi, au ascultat de principi proprii, aleşi din sînul naţiunii lor, pînă la venirea ungurilor.

A rămas apoi, durînd pînă în ziua de azi, acel vestigiu al stăpînirii pe care, între celelalte popoare străine ce s-au perindat după dînşii în această <parte de loc>, au avut-o, şi unele ginţi slave asupra locuitoorilor romani ai Daciei, <şi anume> că numirca de vlahi sau valahi, care pentru popoarele slave denota, după mărturia lui Luciu Dalmatul şi Cromer Polonul, orice roman, italic sau latin, s-a păstrat în timpurile de mai tîrziu numai pentru locuitorii romani ai Daciei.

Cînd ungurii către sfîrşitul secolului al IX-lea, sub ducele <lor> Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor <părţi> se numeau cu nunele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Bela: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi-a pierdut şi Domnia şi viaţa.

După această tristă soartă a principelui <lor>, locuitorii romani ai Provinciei care apar cu numele de vlahi nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci, văzînd moartea domnului lor (după cum povesteşte Anonymus, notarul regelui Bela, în “Historia Ducum Hungariae”, cap. VI), dîndu-şi dreapta, de buna lor voie şi-au ales ca domn pe Tuhutum, ducele ungurilor, şi şi-au întărit credinţa prin jurămînt.

Gyula cel bătrîn, nepotul ducelui Tuhutum, şi el duce al Transilvalniei, făcînd un drum la Constantinopol, a îmbrăţişat acolo, în secolul al X-lea, credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene şi, luînd cu sine în Transilvania pe călugărul Ieroteu, înălţat după aceea în scaunul de episcop, a adus în sînul aceleiaşi biserici şi pe mai mulţi din poporul său, după cum ne-o arată aceasta Samuel Timon în ,“Imago antiquae Hungariae”, cartea a III, cap. 5.

În secolul al XI-lea, după ce sfîntul rege Ştefan, învingînd pe ducele Gyula cel tînăr, a alipit Transilvania de regatul Ungariei, şi ceilalţţi unguri din Transilvania au trecut la religia creştină; prin străduinţa însă a preoţilor credincioşi bisericii apusene, care lucrau la convertirea lor, ei au fost alipiţi bisericii apusene; şi cum şi ceilalţi unguri, converţiţi încă din timpul ducelui Gyula cel bătrîn la religia lui Cristos, trecuseră rînd pe rînd la biserica apuseană, aproape numai locuitorii români ai Provincei au rămas în sînul bisericii răsăritene.

Această deosebire în ceea ce priveşte riturile bisericeşti nefiind întru nimic o piedică, drepturile cetăţeneşti erau comune ambelor popoare, adică şi celui unguresc şi celui românesc, din vremea în care, sub ducele Tuhutum, ele s-au întrunit într-o singură societate: ajungă, pentru a nu lungi vorba, a aduce drept dovadă a acestui adevăr scrisoarea autentică a conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur, scrisă în anul 1437, pe care preailustrul Pray a dat-o la lumină în a VII-a Dissertatio Historico-Critica § 8 cu următorul cuprins: “Paul cel mare de Vajda Háza, stegarul obştii locuitorilor ţării unguri şi români din părţile Transilvaniei etc.” În acelaşi loc, preailustrul autor observă că, în această scrisoare a conventului, obştea locuitoriilor ţării unguri şi români se referă la un act al sfîntului rege Ştefan, în care s-ar vorbi de imunităţile lor, ceea ce este o nouă dovadă că amîndouă naţiunile au avut aceleaşi imunităţi şi s-au bucurat de aceleaşi drepturi regnicolare.

Încă în acelaşi secol şi în anul în care era dată această scrisoare a conventului, naţiunea ungurească făcu, ce-i drept, o uniune cu totul particulară, de ajutor reciproc, atît cu secuii, conaţionalii lor, care în aceeaşi vreme începuseră a alcătui o naţiune aparte, cît şi cu saşii, aduşi în Provincie în secolul al XII-lea: această uniune a fost înnoită în anul imediat următor 1438, după cum arată acest lucru scrisoarea de mărturie, emisă cu privire la aceasta, a vicevoievodului din acea vreme, Lorand Lepeş.

Totuşi acea <uniune> n-a dăunat întru nimic drepturilor regnicolare ale naţiunii române, ba soarta acesteia era cît se poate de înfloritoare chiar în secolul acela în care a fost întemeiată amintita uniune; în adevăr, din sînul acestei naţiuni a fost promovat un Ioan Corvin de Hunedoara la cele mai înalte onoruri publice, mai întîi în Transilvania, şi pe urmă ridicat în slujba de căpitan suprem şi guvernator în regatul Ungariei, iar nemuritorul său fiu Matia înălţat chiar în tronul ţării; şi, spre a ne fi permis să trecem sub tăcere pe alţi voievozi ai Transilvaniei, oameni din această naţiune, un Ioan Geczy, din a cărui familie se zice că şi pînă astăzi mai trăiesc cîţiva nobili români în comitatul Dobîca, a îndeplinit cu mare laudă înaltă slujbă de guvernator al Transilvaniei, iar un Ştefan Josika, român de origine şi de neam (după mărturia istoricului Wolfang de Bethlen), înalta slujbă de cancelar sub principele Sigismund Bathori pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea. Pe la mijlocul aceluiaşi secol Nicolae Olahul, născut la Sibiu, din părinţii de asemenea români, se ilustra în Ungaria prin demnitatea de arhiepiscop al Strigoniului şi de cancelar al ţării, iar fratele său Matei îndeplinea slujba ereditară de judecător regesc al Scaunului Orăştiei din Transilvania; şi aceşti însemnaţi bărbaţi şi în statul ungar şi în acela al Transi1vaniei nu-şi ascundeau originea lor românească, ba cei doi Corvini, după mărturia lui Bonfiniu şi a lui Luciu Dalmatul, se mîndreau că ei, ca şi natiunea lor, îşi trag originea din coloniile romanilor. Afară de aceasta, împăratul Ferdinand I adevereşte originea şi a Corvinilor şi a sus-zisului arhiepiscop al Strigoniului şi cancelar al său, <fii> ai neamului românesc, vlăstarea romanilor, cînd în diploma familiei amintitului arhiepiscop, conferită la 23 noiembrie 1548, el se exprimă în aceste cuvinte: “Aşa sînt aproape toate originile celor mai lăudate neamuri, între care românii, conaţionalii tăi, n-au cea de pe urmă <origine>, ca unii care se ştie că se trag din stăpîna lumii, din urbea Roma: de aceea şi acuma pe limba lor ei se numesc romani; acest neam al tău prin vitejia lui a fost preaputernic, născător al multor foarte mari căpitani, între care şi Ioan Huniade, părintele vestitului rege Matia, şi străbunii tăi, foarte aproape de vremea lui, se zice că s-au ilustrat mai cu deosebire”.

După uniunea făcută în anii 1437 şi 1438 între unguri, secui şi saşi, neamul românesc i-a născut pe aceşti mari bărbaţi şi pe mulţi alţii care au binemeritat de la patrie <şi> care au fost aleşi şi ridicaţi prin liberele sufragii ale Stărilor şi Ordinelor la toate slujbele şi demnităţile chiar cele mai înalte, aşa încît în toate secolele trecute pînă în secolul al XVll-lea neamul românesc s-a bucurat în chip statornic de toate drepturile regnicolare ca şi ceilalţi cetăţeni, şi nicăieri, chiar cîtuşi de puţin, sus-zisa uniune n-a vătămat drepturile cetăţeneşti ale neamului românesc, nici n-a cercat la început să le vatăme.

În timpul acesta, reforma bisericii apusene, începută de Calvin, Luther şi Socin, făcînd, încă din secolul al XVI-lea, mari progrese şi în Transilvania şi în felul acesta făcîndu-se sciziunea locuitorilor unguri, secui şi saşi în ceea ce priveşte religia în patru părţi, şi anume: romano-catolică, calvino-reformată, evanghelico-luterană şi sociniano-unitariană, s-au făcut în adunările publicee ale Stărilor şi Ordinelor mai multe articole, prin care se luau măsuri cu privire la securitatea acestor părţi, dezbinate în privinţa religiei: şi toate cele patru religii pe care le mărturiseau ungurii, secuii şi saşii, împărţiţi, după diversitaten lor, în patru părţi, au fost declarate prin acele articole ca primite după lege, aşa cum ne-o arată aceasta limpede Constituţiile Aprobate ale ţării, adunate la porunca şi cu încuvîntarea Principelui George Rakoczy din articolele dietale de la anul 1540 pînă la 1653, partea I-a, tit. 1, art. 2.

În aceste articole însă nu se făcuse nici o menţiune despre biserica greco-orientală, la care a trecut neamul românesc din timpul convertirii sale la Cristos; dar nici nu trebuia şi nici nu se putea face acea <menţiune> deoarece acele articole aveau ca obiect numai religiile născute în Transilvania prin reforma bisericii latine. A rămas aşadar biserica greco-orientală din Transilvania sau mai curînd neamul româmesc ce ţine de dînsa şi cu privire la religie în aceeaşi stare în care se găsea înainte de a fi fost făcute aceste articole, adică în exerciţiul cel mai liber al religiei sale şi în folosinţa tuturor drepturilor legate de el, lucru pe care îl dovedeşte îndeajuns şi cartea de danie a reginei Isabela dată cu privire la episcopatul de rit grec din Geoagiul de sus, dăruit vrednicului de cinste bărbat Cristofor dimpreună cu toate pertinenţele, veniturile şi foloasele acelui episcopat, în anul 1557, cînd episcopul latin de Alba era desfiinţat <şi> toate bunurile, pertinenţele şi veniturile lui erau atribuite fiscului, şi publicată de preailustrul Benkö în opera sa despre Milkovia, § 145, lit. C.

Dar această soartă prielnică a neamului românesc s-a schimbat, în secolul de curînd trecut al XVII-lea, în ceea ce priveşte atît starea lui civilă, cît şi cea bisericească, după ce, anume, ungurii, secuii şi saşii au înnoit, în anul 1613, 1630 şi 1649, uniunea făcută în anii 1437 şi 1438, şi au avut grijă să se introducă în colecţia de legi făcute <cu începere> din anul 1540, sau în Constituţiile Aprobate atît condiţiile acestei uniuni, cît şi articolele făcute în chipul sus-zis în favoarea celor patru religii, pe care ei le mărturiseau fiind împărţiţi între sine înşişi în acest punct: în adevăr, în această colecţie de legi sau “Constituţii Aprobate” au fost introduse şi cele ce urmează, <lucruri> foarte vătamătoare şi dăunătoare şi naţiunii şi religiei românilor, care aveau de secole o existenţă legală în Provincie, precum:

Partea I, tit. 8, art. 1 din Constituţii1e Aprobate: Deşi naţiunea română un e socotită în ţară printre Stări şi religia ei nu e dintre cele primite, totuşi, cît timp ele vor fi tolerate pentru folosul ţării, ecleziasticii vor observa următoarele etc.

Partea I, tit. 9, art. 1: deşi naţiunea română e admisă în ţară în vederea bunului public, totuşi, fiindcă ea, neţinînd seamă de starea ei de jos etc.

Partea a III-a, tit. 1, art. 1: Ţara constînd din trei naţiuni (păzindu-se legile ţării), dacă vreo naţiune ar fi vătămată în libertăţile, privilegiile <şi> obiceiurile <sale>, celelalte să fie datoare etc.

Partea a III-a. tit. 53, art. 1: fiindcă religia naţiunii române nu e dintre cele patru primite, de aceea nici ordinul călugăresc etc.

Cum însă au putut fi introduse aceste <lucruri> în colecţia de legi, nu se poate înţelege. Căci această colecţie, după cum mărturiseşte prefaţa şi aprobarea ei, nu putea fi compusă şi formată decît numai din decretele şi articolele dietale făcute de la anul 1540, în care Transi1vania a fost despărţită de Ungaria, pînă în anul 1653; de 1a anul 1540 pînă în 1653 însă nu există nici unul, cu atîta mai puţin vreun articol dietal mai vechi, care să fi hotărit în chip pozitiv că naţiunea română nu tebuie socotită între Stări şi nici religia ei între cele primite, dar că şi una şi cealaltă trebuie să fie admisă în Provincie numai în vederea bunului public.

Lipsind o lege pozitivă de acest fel, trebuie deci să se tragă încheierea că numai din greşeala sau incuria compilatorilor s-au introdus acele lucruri sau că s-au strecurat în colecţie adaosuri; dacă însă şi intenţia de a face rău a avut în această privinţă vreo influenţă, nu este de datoria naţiunii suplicante a o discuta. Acuma deodată, aceasta este sigur, că în colecţie ne întîmpină unele expresii care arată în chip limpede mai mult ura decît dragastea compilatorilor faţă de naţiunea română. Ca exemplu să fie expresia care apare în sus-citata parte I, tit. 9, art. 1: totuşi, findcă ea <naţiunea română>, neţinînd seamă de starea ei de jos...

Astfel, fie că sus-citatele adaosuri au fost întroduse în colecţia de legi din greşeală sau din incurie, fie că ele <au fost introduse> cu intenţia de a face rău, totuşi introducerea lor s-a făcut cu precauţie, <şi anume aşa>, încît adaosurile să fie trecute în Aprobate nu în stil direct şi în forma unui statut legal (fiindcă aceasta nu s-ar fi putut face fără citarea articolului pe care să se întemeieze ele, articol care niciodată n-a existat), ci să fie puse înainte, în chip numai de preambul la celelalte statute legale, inserate în colecţie, cu ajutorul particulelor conjunctive deşi sau fiindcă.

Deşi asemenea premise nu au de obicei nici o putere dacă nu se sprijină pe o bază legală oarecare, aceste totuşi s-au bucurat la mulţi cetăţeni ai Patriei de un aşa succes, încît în curînd părerea că naţiunea şi religia românilor ar fi numai tolerată în Principat a fost aproape peste tot statornicită şi propagată pînă şi la neamurile străine.

Spre a întîmpina aşadar împotriva acestei opinii, care se sprijină numai pe premisele de mai sus, lipsite de orice temei, trebuie să se facă următoarele reflexii cu privire la acele <premise>, <reflexii> scoase din înseşi legile şi istoria Patriei.

Se zice în acele premise: deşi naţiunea română nu este socotită între Stări, ci este admisă în ţară numai în vederea bunului public. Cît de străină de adevăr este supoziţia că naţiunea română nu este socotită între Stări <ne> -o arată acea scrisoare autentică citată mai sus a conventului fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur, emanată în anul 1437, în care se spune în chip expres: Obştea regnicolarilor unguri şi români din părţile Transilvaniei; ba acest. document autentic dovedeşte în chip învederat că, în timpul în care el fost dat, Stările Provinciei sau obştea regnicolară consta numai din naţiunile ungurilor şi românilor, şi cum nu se poate aduce nici o lege posterioară care să fi hotărît în chip pozitiv că naţiunea română nu trebuie socotită între Stări şi între locuitorii ţării, este învederat că supoziţia premiselor cilate este cu totul lipsită de orice temei.

Ce va să zică adaosul acela că naţiunea română este admisă, în ţară numai în vederea bunului public, nu se poate înţelege. fiindcă aceasta s-ar putea şi ar trebui să se spună despre oricare altă naţiune; de altminteri, termenul admisă nici nu se potriveşte naţiunii române, cu mult mai veche decît toate celelalte naţiuni ale Provinciei; el s-ar putea atribui cu mai mult temei celorlalte naţiuni, care,<după cum> ne arată istoria Patriei şi diplomele principilor, au venit în Principat cu mult mai tîrziu decît cea română şi au fost admise a locui şi <a se bucura> de drepturile cetăţeneşti sau prin pacte încheiate sau prin privilegiile principilor.

Atît istoria Patriei cît şi istoria română ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii şi, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, dînd dreapta, au ales pe ducele acestora Tuhutum ca domn şi al lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dinşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mlţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor şi amîndouă neamurile şi-au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voit s-o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfîrşit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. Din aceasta apar lămurit pactele încheiate între amîndouă naţiunile, indicate şi prin cuvintele Anonimului notar al regelui Bela: dîndu-şi dreapta de buna lor voie, românii şi-au ales ca domn şi al lor pe ducele ungurilor Tuhutum.

Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, <iar> armenii şi bulgarii în secolul al XVII-Iea şi că au obţinut <şi ei> admisiunea, ne mărturisesc, afară de istorie, privilegiile şi diplomele principilor.

Mai rămîn germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrşitul secolului al XVII-Iea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care <au obţinut-o> şi ungurii, care au venit pe la sfîrşitul secolului al IX-lea. Stările Transilvaniei, adică, pe la sfîrşitul secolului a1 XVII-lea s-au supus de bună voie domniei Casei Austriece, cînd era în Provincie o armată împăratească, aşa cum românii, pe la sfîrşitul secolului al IX-lea, s-au supus ducelui Tuhutum al ungurilor, veniţi atunci, alegîndu-l pe acesta, din propria lor voinţă, şi. ca domn al lor, dîndu-şi dreapta; şi astfel, după cum ungurii au fost admişi sub ducele Tuhutum în concetăţenia românilor, tot aşa germanii, sub împăratul Leopold, <au fost admişl> în concetăţenia celorlalti cetăţeni ai Transilvaniei.

Se spune, pe lîngă aceasta, în adaosurile mai sus menţionate: totuşi cît timp ele <naţiunea şi religia românilor> vor fi tolerate pentru folosul ţării etc. Fără îndoială acest lucru se poate spune şi despre celelalte naţiuni şi religii, că sînt, desigur, tolerate pentru folosul ţării; căci, dacă n-ar fi tolerate, ar urma, spre cea mai mare pagubă a Provinciei, sau emigrări sau discordii şi tulburări periculoase. Întrucît însă termenul a fi tolerat după stilul de astăzi al Curţii înseamnă acelaşi lucru ca şi a fi lipsit de existenţă legală, el nu se poate aplica nici naţiunii, nici religiei românilor, deoarece din cele mai sus zise este sigur că şi naţiunea şi religia aceasta este cea mai veche în Provincie şi că cea dintîi s-a bucurat de drepturile regnicolare, iar cea de-a doua de cel mai liber exerciţiu public, şi că nu există nici o lege, care să fi lipsit fie naţiunea, fie biserica românilor de drepturile sale, prin urmare de o existenţă legală, şi s-o fi declarat ca tolerată. Nu se opune <la aceasta.> faptul că religia românilor nu e specificată între acele religii care se numese primite în art. 2, tit. 1 din partea I a Constituţilor Aprobate; în adevăr, chiar acele vechi articole dietale din care a fost alcătuită citata Lege a Aprobatelor dovedese în chip învederat că obiectul lor au fost numai acele religii care, mai înainte, în Provincie, sau n-au existat, ci au pătruns acolo întîi şi-ntîi în secolul al XVI-lea, precum sînt cea reformată, evanghelico-luterană şi unitariană, sau mai înainte existaseră ce-i drept, dar după aceea, printr-o lege publică, au fost tulburate în liberul lor exerciţiu şi în drepturile avute mai înainte şi aproape stîrpite, cum era cea romano-catolică. Religia românilor nu era nici în rîndul acestora, nici în al celorlalte; prin urmare, ca nici nu era obiectul ziselor articole din care a fost alcătuită citata Lege a Aprobatelor şi nu putea fi deci menţionată în această Lege: în acest înţeles adevărat este că în Transilvania sînt numai patru religii primite şi că religia românilor nu ţine de aceste. Dacă însă termenul primită va să fie luat în înţelesul acela că numai acele religii se bucură de o existenţă legală şi de un liber exerciţiu, care se numesc primite, atunci această numire cu atîta mai puţin se va putea refuza religiei românilor, cu cît e lucru sigur că ea este cea mai veche în Provincie, s-a bucurat totdeauna de un exerciţiu public şi n-a fost exclusă de la acesta prin nici o lege publică.

În ceea ce priveşte adaosul inserat în condiţiile uniunii celor trei naţiuni din Constituţiile Aprobate, partea a III-a, tit. 1, ţara constînd din trei naţiuni, oricine, după ce va cîntări cuprinsul întregului paragraf în care e inserat, uşor va vedea că el nu are alt înţeles decît <acela> că numai trei sînt în ţară naţiunile care au făcut între ele uniunea. Adaosul acesta însă cu atîta mai puţin se poate lua în sensul acela că numai cele trei naţiuni unite ar constitui obştea regnicolarilor sau a Stărilor şi Ordinelor din Transilvania, cu cît cele mai sus zise arată în chip evident că naţiunea română s-a bucurat de drepturile regnicolare cu mult înainte de Uniunea făcută între unguri, secui şi saşi, şi că ea a constituit dimpreună cu naţiunea ungurească obştea locuitorilor ţării, fără a fi fost vreodată despuiată de drepturile sale printr-o lege pozitivă.

Aşadar toată trista soartă de astăzi a românilor din Transilvania se datoreşte nu legilor, ci vitregiei timpurilor; niciodată desigur nu se va putea dovedi că puterea legislativă în Transilvania a comis această nedreptate, încît să lipsească şi să despoaie naţiunea cea mai veche din Provincie de drepturile cetăţeneşti, întărite, după cum s-a arătat mai sus, prin pacte încheiate. Ba chiar dacă o soartă cu totul nedreaptă ar fi împins lucrurile pînă acolo, încît clerul acestei naţiuni să fie exclus, rînd pe rînd, de la drepturile de care se bucură clerul altor naţiuni şi nobilimea de la slujbele şi mai ales de la demnităţile mai înalte, totuşi niciodată această naţiune n-a fost exclusă de la cel mai liber exerciţiu public al religiei sale şi, de asemeni, de la imunităţile şi privilegiile nobiliare, ba mai de grabă acei nobili români care sau ai căror strămoşi, schimbîndu-şi religia greacă, au îmbrăţişat-o pe cea româno-catolică sau reformată au putut şi pot şi acum răzbate fără greutate pînă la cele mai înalte demnităţi: să ne fie permis a aduce ca exemplu ilustrele familii ale conţilor Kendeffi, de asemenea ale baronilor Josika, Huszar, Nalaczy şi o mare parte din familiile de nobili originare din comitatul Hunedoara şi din districtul Făgăraşului, care au îmbrăţişat în timpurile mai vechi sau mai nouă religia romano-catolică sau reformată. Aceste familii au purtat şi unii inşi din ele poartă şi acum în Principat demnităţi chiar foarte înalte, deşi cei mai mulţi cetăţeni ai Patriei ştiu foarte bine că acele familii, ca şi altele cîteva, şi din cele fruntaşe, se trag din urmaşii romanilor, adică din neamul de astăzi al românilor, iar documentele lor scrise, mai ales cele mai vechi, dacă sînt scrutate cu ochi criticei, învederează <aceasta>; şi fiindcă, chiar sub principii care au cîrmuit Principatul după compilarea Constituţiilor Aprobate, în care au fost inserate adaosurile mai sus citate care favorizau opinia că naţiunea românilor este numai tolerată, mulţi din neamul românilor au fost înălţaţi în rîndul adevăiraţilor nobili pentru merite cîştigate mai ales prin arme şi mulţi au fost dăruiţi cu drepturi posesionare şi se foloscsc, şi unii şi alţii, pînă în ziua de azi, de toate drepturile legate de starea de nobil şi de donatar exact în acelaşi fel ca şi nobilii şi donatarii celorlalte naţiuni din Provincie, de aici încă decurge din plin <dovada> că naţiunea română niciodată n-a fost despuiată de drepturile regnicolare de către puterea legislativă şi declarată ca tolerată; astfel nobilii creaţii din sînul ei s-ar fi putut bucura numai de onoarea nobleţei, cum se observa pînă acum cu privire la armeni, nu însă şi de drepturile şi imunităţile legate de dînsă după lege.

De altfel, un asemenea statut, prin care o naţiune, şi mai veche şi mai numeroasă. decît toate celelate, ar fi fost lipsită de drepturile cetăţeneşti, n-ar fi putut obţine niciodată confirmarea principelui din mai multe puncte de vedere, iar dacă el ar fi fost făcut fără încuvîntarea lui, n-ar fi obţinut putere de lege, ci mai degrabă ar fi nimicit societatea civilă în care s-au întrunit ungurii şi românii pe la sfîrşitul secolului al IX-lea, dîndu-şi dreapta, sub ducele Tuhutum, şi ar fi pus din nou amîndouă naţiunile în starea în care fuseseră înainte de alegerea, făcută de români de bunăvoia lor, a ducelui ungurilor Tuhutum ca domn şi al lor, adică în starea de război: ar fi trebuit aşadar ca ele să se lupte din nou pînă cînd sau o naţiune ar fi subjugat pe cealaltă sau ele s-ar fi întrunit una cu alta prin pacte noi; cum însă nu se poate dovedi că s-a făcut nici una, nici alta, negreşit că pactele încheiate mai înainte au rămas în vigoare.

Astfel stînd 1ucrurile aceste, deoarece naţiunea şi religia românilor se vede bine că nu printr-o lege publică, ci numai din cauza vitregiei timpurilor a suferit o pierdere într-o parte a drepturilor cetăţeneşti, iar opinia că această naţiune dimpreună cu religia pe care o mărturiseşte este numai tolerată în Transilvania se sprijină pe adaosurile citate mai sus, inserate în Colecţia Legilor Aprobate, <dar> care sînt lipsite cu totul de orice temei depinde numai de dreptatea şi îndurarea principelui a scăpa această naţiune de o soartă aşa de vitregă şi a o repune în toate drepturile de care ea s-a bucurat înainte.

A recunoscut-o aceasta preaugustul, răposatul principe şi împărat Leopold I şi nu numai că el a rînduit ca clerul acestei naţiuni, care îmbrăţişase pe la sfîrşitul secolului trecut unirea cu biserica romano-catolică, să fie admis la toate drepturile, privilegiile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte religii, dar, în temeiul diplomei emise în ziua de 19 martie 170l, e1 a hotărît ca toţi românii, şi mirenii şi cei de condiţie plebee, care se vor uni cu biserica romană să fie de îndată număraţi în Statul catolic şi, astfel, să fie socotiţi între Stări şi făcuţi să se poată bucura, ca şi ceilalţi fii ai Patriei, de legile ţării. A recunoscut-o aceasta şi preaaugusta, de fericită aducere aminte principesă şi împărăteasă Maria Theresia cînd, cu ocazia începutului domniei, a confirmat drepturile tuturor locuitorilor Provinciei şi mai ales şi privilegiile şi diplomele date românilor de preaaugustul ei bunic.

A recunoscut-o, în sfîrşit, aceasta acel fericit împărat, de veşnică aducere aminte, prea dreptul principe <şi> prea marele nostru Iosif al doilea, care a inţeles drepturile pure şi simple atît ale omului, cît şi ale cetăţeanului, care a recunoscut nedreptatea şi asuprirea, care a văzut cu ochii săi şi s-a convins pe deplin că naţiunea română este şi mult mai numeroasă decît celelalte ale Provinciei şi de cel mai mare folos în timp de pace ca şi în timp de război; de aceea, voind a-şi îndeplini sarcina lui de principe preadrept, spre a reda cetăţenilor drepturile, spre a preîntîmpina orice discordie şi dezbinare între naţiuni, lăsînd la o parte toate prejudecăţile celor ce stăteau împotrivă, adeseori a hotărît cu multă îndurare ca, pe viitor, ştergîndu-se cu totul orice nedreaptă discriminare de inegalitate, românii, chiar fără să se mai aibă în vedere naţiunea şi religia, să se bucure întru totul de aceleaşi drepturi şi beneficii, întocmai ca şi celelalte neamuri din acest Principat, şi, de aceea, fiindcă ei poartă sarcini egale în proporţie, să dobîndească şi drepturi şi beneficii regale.

Dar aceste diplome, decrete şi hotărîri ale prea auguştilor principi au avut pînă acum un efect mic; în adevăr, clerul unit cu biseriea romano-catolică e admis, ce-i drept, la unele imunităţi, nu însă la toate drepturile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte naţiuni: ecleziasticii de rit grec însă, neuniţi, deşi le incumbă şi lor aceleaşi îndatoriri ca şi ecleziasticilor celorlalte religii, nu sînt scutiţi nici chiar de contribuţie (exceptîndu-se darea capului). Nobilii români pînă astăzi încă, mai ales în comitate, nu sînt admişi decît cu foarte mare greutate la unele slujbe numai, şi acele, mai mici. În ceea ce priveşte pe aceia care sînt de condiţie orăşenească sau plebee, acelora li se împiedică şi accesul la învăţarea artelor şi a meşteşugurilor.

Afară de aceasta, în dieta ţinută în anul 1744 de Stările şi Ordinele celorlalte naţiuni, în articolul VI s-a declarat că mai sus citatele concesii ale fericitului împărat Leopold I, acordate romănilor, şi mirenilor şi celor de condiţiune plebee, şi întărite de fericita împărateasă Maria Theresia se referă numai la ecleziastici şi la cei ce se bucură de prerogativa nobiliară, a căror condiţie este aceeaşi ca şi a celorlalţi cetăţeni ai Patriei şi care sînt socotiţi la acea naţiune dintre cele trei primite ce constituie sisternul Principatului, unde ei şi-au fixat sediul prin dobîndirea de bunuri, fără ridicarea şi constituirea prin însuşi acest fapt a unei a patra naţionalităţi, dar că ele nu pot şi nu trebuie să se extindă şi la plebei, pentru ca sistemul Principatului să nu fie răsturnat şi pentru ca plebea românilor şi a altor venetici să nu fie numerată între naţiuni şi să nu fie chiar spre paguba vreuneia din cele trei naţiuni şi a drepturilor, privilegiilor, imunităţilor şi prerogativelor lor.

Naţiunea suplicantă recunoaşte, ce-i drept, că condiţia. nobililor români în ceea ce priveşte folosinţa privilegiilor nobiliare este aceeaşi ca şi a celorlalţi cetăţeni ai Patriei; cu durere însă ea trebuie să mărturisească în acelaşi timp că nici unul, dacă-şi păstrează ritul şi religia greacă, <nu este admis> la demnităţi mai înalte, iar la slujbe mai mici prea puţini sînt admişi, şi aceştia cu cea mai mare greutate. Mai departe, ea trebuie să mărturisească că-i este necunoscută legea aceea în puterea căreia nobilii români au fost socotiţi la aceea dintre cele trei naţiuni primite, unde ei şi-au fixat sediul prin dobîndire de bunuri. Este însă cunoscut tuturor celor versaţi în istoria Patriei că românii şi-au fixat aşezarea şi locuinţa în Transilvania cu cîteva secole înainte de cele trei naţiuni primite şi că ei de buna lor voie, dîndu-şi dreapta, au ales ca domn şi al lor, pe la sfîrşitul secolului al IX-lea, pe Tuhutum, ducele ungurilor, intraţi atunci în această Provincie, şi că din timpul acela s-a constituit în Transilvania obştea locuitorilor ţării din unguri şi români, dar nu că aceştia din urmă au fost socotiţi între cei dintîi sau între alte naţiuni. <Trebuie să mărturisească> mai departe naţiunea suplicantă că-i este necunoscută şi legea în puterea căreia o naţiune sau alta din Transilvania a fost declarată ca primită; este însă cunoscut că termenul primită a început să se întrebuinţeze mai întîi în secolul al XVI-lea cu privire la noile religii născute în urma Reformei şi că, în înţelesul legilor făcute atunci, o religie primită nu înseamnă altceva decît o religie admisă la liberul ei exerciţiu: despre o naţiune însă sau alta termenul acesta în legile care au precedat declaraţia Stărilor făcută în anul 1744 nu se întrebuinţează nicăierea, ci naţiunile care se bucură de o existenţă legală se numesc regnicolare şi în cele de mai sus s-a dovedit în chip învederat că în numărul acestora intră şi <naţiunea> română. Că totuşi în Transilvania există naţiuni unite şi că trei sînt naţiunile care constituie sistemul acestei uniuni, dar că <naţiunea> română nu intră în numărul lor, este tot aşa de sigur. Într-aceea, deoarece această uniune nu s-a putut de loc face în aşa fel, încît să dăuneze drepturilor regnicolare ale naţiunii române, de altfel cea mai veche dintre toate în Transilvania, şi să le răstoarne, a fost pentru această naţiune o cumplită şi grea lovitură că amintita declaraţie a Stărilor din anul 1744 o pune în acelaşi rînd cu veneticii. Nu venetică, ci veche, şi cu mult mai veche decît toate celelalte este naţiunea românilor în Transilvania; ea niciodată n-a cerut şi nici nu cere răsturnarea sistemului Principatului, ci mai degrabă reîntregirea lui, cînd cere să fie pusă din nou în folosinţa drepturilor civile şi regnicolare, <folosinţă> pe care nu i-a luat-o nici o lege, ci vitregia timpurilor; niciodată prin această repunere nu se va aduce <vreo> pagubă celorlalte trei naţiuni sau drepturilor, privilegiilor, imunităţilor şi prerogativelor lor, deoarece prin ea naţiunea nu va ciştiga nimic altceva decît ceea ce a avut mai înainte şi a pierdut prin vitregia timpurilor; $i nici nu va fi nevoie vreodata a crea o a patra naţionalitate pentru naţiunea suplicantă, deoarece aceasta de mai multe secole a constituit, îndată după unguri, a doua naţiune regnicolară.

Iar că în declaraţia citată mai sus a Stărilor din anui 1744 numai nobililor români li se admite aceeaşi condiţie ca şi celorlalţi cetăţeni ai Patriei, dar românii de condiţie plebee sînt excluşi de la ea, aceasta cu adevărat i-a căzut foarte greu naţiunii suplicante şi ea sufere, spre <adînca> ei întristare şi a Provinciei, urmările funeste ale acelei declaraţii, În adevăr, ca să trecem alte lucruri sub tăcere, de două ori de atunci s-a încercat în unele cercuri ale Pămîntului Regesc izgonirea acestei nenorocite plebe, deşi, afără de cele mai sus amintite, chiar privilegiul fundamental care vorbeşte despre Pămîntul Regesc, acordat naţiunii săseşti, dovedeşte în chip vădit că românii trebuie să se bucure acolo de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi această naiţiune.

Nu este desigur intenţia naţiunii suplicante să capete pentru plebea sa ceva mai mult decît i se cuvine ei de drept; cum însa din cele de mai sus reiese limpede că ei i se cuvine ceea ce i se cuvine plebei celorlalte naţiuni care trăiesc în Principat şi <cum> aceasta <din urmă> nu este exclusă din numărul cetăţenilor Patriei, acest singur lucru îl doreşte naţiunea suplicantă, ca şi plebea ei să fie tratată în acelaşi fel ca şi plebeii celorlalte naţiuni; şi mai mult încă: fiindcă ea poartă aceleaşi sarcini civile ca şi aceştia, trebuie ca ea să se bucure şi de aceleaşi beneficii, după cum, de altfel, o cer şi feluritele prea înalte ordine.

Deoarece însă aceste ordine şi mai sus citatele diplome ale prea auguştilor înaintaşi ai preasacrei Voastre Maiestăţi, date în favoarea şi spre uşurarea neamului românesc, pînă acum sau n-au avut nici un efect sau au avut un efect mic ori de scurtă durată, totdeauna însă un efect nesigur, şi ca urmare nici naţiunea suplicantă n-a fost repusă în folosinţa comună a drepturilor societăţii civile, de care o soartă vitregă a despuiat-o, ci ea pînă în ziua de astăzi e silită să poarte numai sarcinile, iar de beneficiile regnicolare să fie lipsită (şi aceasta nu numai că este împotriva regulilor dreptăţii şi echităţii, ci aduce şi statului pub1ic o pagubă foarte mare), întrucît, atîta timp cît clerul şi nobilimea ei va fi ţinută într-o stare de jos, nu se poate spera nici o cultură a acestei naţiuni şi, deci, nici un spor al sirguinţei <ei>, ci mai curînd ne putem teme că ignoranţa, lenea şi trîndăvia, odată cu toate viţiile care de obicei nasc din ele, vor creşte încă mai mari în sînul ei, spre pustiirea Provinciei, şi că, afară de aceasta, neîncrederea mutuală a acestei naţiuni faţă de celelalte şi a celorlalte faţă de dînsa, ca şi urile lăuntrice născute de aici, precum şi frămîntările şi chinurile unor suflete nefericite vor căpăta un spor şi mai mare, odată cu primejduirea siguranţei şi liniştii publice şi private (toate aceste lucruri pentru a căror preîntîmpinare mulţi cetăţeni ai Patriei, avînd înaintea ochilor echitatea şi justiţia, de multă vreme au dorit repunerea naţiunii suplicante în folosinţa tuturor drepturilor <ei> regnicolare):

Drept aceea,

Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Maiestăţii Voastre şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:

1) Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care, ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege <pe fruntea> naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Maiestăţii Voaslre preasacre naţiunea română, renăscută, să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare: în consecinţă,

2) Naţiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut potrivit Mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare Maria din Cluj-Mănăştur din anul 1437.

3) Clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale, fără discriminare dacă gîndeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atît cea orăşenească, ci şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii, şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii.

4) În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în dietă, de asemenea cînd se întîmplă <să se facă> numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujbă, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.

5) Comitatele, scaunele, districtele şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec în număr celelalte naţiuni să-şi aibă numirea şi de la români: acele însă în care celelalte naţiuni covîrşesc cu numărul să şi-o aibă de la aceste sau să poarte nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc, sau, în sfîrşit, înlăturîndu-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atît comitatele, cît şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acela pe care şi pînă acum îl purtaseră după rîuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia <fiecăruia>, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini pe măsura puterilor <lor>.

Din cele mai sus zise se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate. Şi fiindcă naţiunea suplicanţii încă în anul 1761, după conscripţia făcută atunci în toate cercurile şi locurile (afară de districtul Braşovului) a numărat peste 547.000 de inşi şi (dacă românii acestui district ar fi socotiţi pentru vremea aceea la numai 13.000 de inşi) această naţiune a constat atunci din 560.000 de inşi, pe cînd celelalte naţiuni, luate la un loc (fiind socotiţi aici şi românii care, părăsindu-şi propria religie, au trecut la altele), după conscripţia făcută în anul 1766 au numărat numai 392.000 şi cîteva sute de inşi, şi <fiindcă> de aici trebuie să se tragă încheierea că din populaţia de azi a Transilvaniei, care, după conscripţia anului 1787, consistă dintr-un milion şi cam şapte sute de mii de oameni, partea cea mai însemnată, poate chiar un milion întreg, e alcătuită din oameni ai naţiunii suplicante, în timp ce, pe lîngă aceasta, şi două regimente întregi de graniţă în Principat şi cam două treimi din trei regimente de cîmp tot de-acolo şi mai mult decît o treime din regimentul de călăreţi secuesc sînt formate <tot> din inşi ai naţiunii suplicante, şi <fiindcă> îndeobşte sarcinile publice ale Provinciei le poartă naţiunea suplicantă în măsură mai mare decît toate celelalte naţiuni luate la un loc, în proporţie cu numărul <ei> mai mare, ea îşi pune încrederea în părinteasca dragoste a Maiestăţii Voastre ca cererile sale, foarte drepte şi din aceste motive vor avea efectul dorit, mai ales că numai de suprema Maiestăţii Voastre autoritate depinde repunerea ei în folosinţa drepturilor regnicolare, din care ea nu în temeiul unei legi, ci numai printr-o soartă nedreaptă a fost scoasă.

Dacă totuşi intenţia prea sacrei Voastre Maiestăţi ar fi ca aceste rugăminţi ale unui nemn totdeauna foarte credincios către preaaugusta Casă să fie comunicate mai întîi Stărilor şi Ordinelor adunate acum în dieta aici, în Provincie, prin comisarul plenipotenţiar regesc, deoarece în acest caz uşor s-ar putea întîmpla ca, cu toată dreptatea celor cerute, dovedită îndestul în cele de mai sus, şi <cu toată> dorinţa unei mari părţi a regnicolarilor adunaţi în dietă, care au înaintea ochilor numai fericirea dulcii <noastre> Patrii şi promovarea binelui public, <dorinţă> îndreptată spre satisfacerea rugăminţilor naţiunii suplicante, totuşi unii dintre cetăţenii Patriei, prezenţi în dieta de acum, fie invocînd vreun uz contrar cereriIor naţiunii, <uz> ca şi întărit prin prescripţie (deşi faţă de drepturile societăţii civile prescripţia nu-şi are locul), fie neavînd o cunoştinţă corespunzătoarea drepturilor societăţii civile, fie, în sfîrşit, cercetînd mai puţin istoria Patriei şi înţelesul legilor Patriei şi deci nevăzînd destul de limpede dreptatea cererilor naţiunii subscrise şi poate încă mînaţi în parte de o ascunsă ură de neam şi de religie, să cerce a-l împiedica şi a opri în loc într-un fel oarecare rezultatul fericit al acestui lucru, naţiunea subscrisă se roagă cu toată umilinţa ca Maiestatea Voastră prea sacră să binevoiască a admite cu îndurare, în cazul acesta, ca, într-o adunare naţională, despre modalitatea şi locul ţinerii căreia cei doi episcopi ai naţiunii din Provincie, luînd sfatul cîtorva persoane din cler, nobilime şi Starea militară, să aibă a face cît mai repede propuneri Maiestăţii Voastre prea sacre, să se aleagă şi să fie împuterniciţi cu instrucţiunile necesare în acest scop cîţiva deputaţi, care să pledeze şi să apere cauza naţiunii oriunde va fi nevoie, şi <care>, dacă acesteia i s-ar pune piedici, cu toată dreptatea ei, să redacteze în ordine toate doleanţele chinuitei naţiuni şi să le înfăţişeze Maiestăţii Voastre preasacre spre o prea îndurătoaire vindecare.

Prea sacra Voastră Maiestate a binevoit să împartă cu neţărmurită îndurare o asemenea graţie şi consolare nu numai acelei părţi din naţiunea suplicantă care locuieşte în Banat şi în comitatele Ungariei, vecine cu Banatul şi Transilvania, ca şi întregii naţiuni ilirice, ci şi tuturor neamurilor prea întinsei Monarhii; ele toate au înfăţişat din adunări publice prea sacrei Voastre Maiestăţi doleanţele şi cererile lor şi nici una n-a plecat nemîngîiată de la augustul tron al îndurării; de aceea, şi naţiunea suplicantă, care cuprinde cam un milion întreg de oameni, şi care, ce-i drept, e aşezată la hotarele cele din urmă ale Monarhiei, dar totdeauna cu inima şi cu sufletul a fost cea mai credincioasă preaaugustei Case a Maiestăţii Voastre, speră că şi ea va căpăta de la izvoru1 dreptăţii şi îndurării mîngîierea pentru care se roagă.

Ai Maiestăţii Voastre prea sacre

Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea Militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.

 

 

(D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţie nouă, refăcută, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pp. 493-510)