Zamfirescu Duiliu

Prozator, poet, dramaturg. După studii de Drept la Bucureşti (1877-1880), este o scurtă vreme magistrat, apoi devine redactor la România liberă (din 1882), pentru a începe în 1888 o lungă şi strălucită carieră diplomatică. Membru al Academiei Române (1909). Debutează în Ghimpele (1877) colaborează la Literatorul (din 1880). Relaţiile cu mentorul grupării, Macedonski, sunt dificile (ruptura survine în 1913); tînărul scriitor manifestă admiraţei faţă de Maiorescu. Este una din cele mai interesante, complexe şi rafinate figuri de creatori ai tranziţiei literaturii româneşti spre modernism, îmbinînd o personalitate de răsuciri interioare şi rafinamente decandentiste, cu un meridionalism sangvin, o cultură impresionantă cu un eclectism plurivalent, un apetit pentru psihologie cu un patos civic etc. În proza sa, influenţa determinantă este cea a lui Tolstoi. Este creatorul romanului ciclic, familial, românesc, în ciclul Comăneştenilor, operă de referinţă a primului modernism (prin tensiunea dintre teza socio-istorică a frescei şi analiza psihologică a personajelor) 

Fără titlu (Bucureşti, 1883), În faţa vieţii (Bucureşti, 1884), Novele (Bucureşti, 1888), Alte orizonturi (Bucureşti, 1894), Novele romane (Bucureşti, 1895), Lume nouă şi lume veche (Bucureşti, 1895), Imnuri păgîne. Versuri (Bucureşti, 1897), Viaţa la ţară, roman (Bucureşti, 1898), Poezii nouă (Bucureşti, 1899), Temps de guerre (Paris, 1900), În război, roman (Bucureşti, 1902), Tănase Scatiu, roman (Bucureşti, 1907), Îndreptări, roman (Bucureşti, 1908), Poporanismul în literatură (Bucureşti, 1909), Anna sau Ceea ce nu se poate, roman (Bucureşti, 1911), Furfanţo. Trei nuvele (Bucureşti, 1911), Lydda. Scrisori romane, roman (Bucureşti, 1911)