V

Dramaturg. Licenţă în Drept la Universitatea din Iaşi, doctorat la Paris. Debutează cu piesa Manifest ţărănesc (reprezentată la Iaşi, în 1900). Autor apreciat în perioada interbelică de comedii într-un act, comedii de moravuri etc. 

Ce ştia satul…, comedie într-un act (Bucureşti, 1912) 

Poet. Fiul lui Ienăche şi al Elenei Rizu. Primeşte o educaţie tradiţională, care prevedea cunoaşterea limbilor greacă şi franceză. în timpul războiului ruso-turc, îşi urmează familia mai întîi la Braşov (1784) şi apoi în exil la Nicopole (1789) şi la Rhodos (1790). Spre deosebire de tatăl său, nu se implică în viaţa politică, avînd numai funcţii minore în administraţia principatului Munteniei. În 1791 se căsătoreşte cu Elena Dudescu, din această căsătorie urmînd să se nască viitorul poet Iancu. Biografia sa este marcată de scandalul acuzei de omucidere a mătuşii sale, Veneţiana Văcărescu. Închis la Tulcea, poetul moare în circumstanţe misterioase, în 1799. Recunoscut ca poetul ce exprimă cel mai bine trecerea de la poezia „medievală” la cea modernă, Alecu are incontestabile calităţi de versificator: versatilitatea compoziţiilor sale versificate, pe care o aminteşte fratele lui Nicolae, este recunoscută ca una din trăsăturile particulare ale stilului său. Ceea ce rămîne din producţia sa, nu foarte amplă, sunt scrieri în română şi greacă. Poet exclusiv amoros, influenţat de poezia franceză minoră a secolului al XVIII-lea, pe care o cunoaşte fie direct fie prin intermediar neo-grec, Alecu foloseşte în versurile sale întregul arsenal stilistico-formal al poeziei lirice petrarchiste şi neoanacreontice 

Ultima reprezentantă a familiei Văcărescu, nepoata poetului Iancu Văcărescu. Începe să studieze la Văcăreşti, în casa familială, apoi – la Paris. În afară de opera sa scrisă în limba franceză, Elena Văcărescu are o activitate memorabilă ca reprezentantă a culturii româneşti în Europa: delegată a României la Liga Naţiunilor (1920-1940), fondatoare a Comitetului Internaţional pentru Difuziunea Artelor şi a Literelor prin intermediul Cinematografului (1930), este prima femeie membră a Academiei Române (1925) 

Chants d’Aurore (Paris, 1886); Le Rhapsode de la Dambovitza (Bucureşti, 1892); L’Ame sereine (Paris, 1896); Lueurs et Flammes (Paris, 1903); Kings and Queens I have known (London and New York, 1904); Pe urma dragostei (Bucureşti, 1905); Chants du Cobzar (Paris, 1905); Nuits d’Orient. Folklore roumain (Paris, 1907); The Queen’s friend (London, 1907); Le Jardin passioné (Paris, 1908); Amor vincit, roman (Paris, 1909); Le Sortilège, roman (Paris, 1911); Le Cobzar (Paris, 1912; în colab. cu P. Milliet); La Dormeuse évéillée (Paris, 1914) 

Poet, traducător. Fiu al poetului Alecu Văcărescu. Începe să studieze cu preceptorul francez Colson, apoi îşi completează studiile la Viena. Întors în patrie, participă la viaţa politică a principatului muntean: fondator al teatrului grecesc din Bucureşti, este foarte activ în organizarea sistemului şcolar, alături de Gh. Lazăr. În 1821, la izbucnirea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, se refugiază la Braşov, unde intră în contact cu membrii societăţii secrete întemeiate de C. Cîmpineanu şi de unchiul său, Nicolae Văcărescu. În 1841, e deputat în Adunarea Obştească; în 1843, este preşedinte al Asociaţiunei literare. În 1848, publicarea primei ediţii complete a creaţiilor sale este întîmpinată cu dezinteres de public şi de critică. Poet la tranziţiei, Iancu Văcărescu aparţine ca scriitură şi ideologie poetică generaţiei active în prima jumătate a secolului al XIX-lea, abia atinsă de aripa esteticii romantice şi incapabilă de a o urma pe deplin. Capodopera sa este creaţia amplă, arcadiană, Primăvara amorului în care un motiv de origine clasică, Amor udat de ploaie, este pretextul unei naraţiuni despre plăcerile vieţii în natură, departe de viciile şi corupţia oraşului 

Poezii alese (Bucureşti, 1830); Ermiona, mireasa lumii celeilalte, tragedie patetică în cinci acturi tradusă din nemţeşte de ~ (Bucureşti, 1834); Regulu, tragedie în cinci acte, din lb. germană tradusă de ~ (Bucureşti, 1834); Grădinaru orb sau aloiul înflorit, comedie cu cîntece în două acte, tradusă de ~ (Bucureşti, 1836); Adevărul (Bucureşti, 1843); Bertrand şi Raton (Bucureşti, 1846); Dragoste din copilărie (Bucureşti, 1846); Napoleon la Şoen-Brun şi Sînta Elena (Bucureşti, 1847); Colecţie din poeziile dlui marelui logofăt ~, pref. I. Voinescu I (Bucureşti, 1848); Britanicu, tragedie în cinci acte de J. Racine trad. de ~ (Bucuresti, 1861); Poeziile Văcăreştilor, ed. îngrijită de M, Dragomirescu şi Em. Gârleanu, pref. de Al. Odobescu (Bucureşti, 1908) 

Poet. Întemeietor al familiei „principilor poeţi” căreia îi aparţin şi fiii săi, Alecu şi Nicolae, şi nepotul lui Iancu, Ienăche este exponentul tipic al nobilimii muntene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: poliglot prin educaţie şi din necesităţi diplomatice – ştie italiană, greacă şi turcă – participă la viaţa principatului, avînd, între 1760 şi 1790, diferite funcţii înalte la curţile principilor fanarioţi care se succed pe tronul Munteniei. Activitatea sa literară mărturiseşte despre preocupări istorice şi lingvistice; numele lui este cu toate acestea cunoscut în primul rînd pentru activitatea sa poetică, de mici dimensiuni, care reprezintă prima creaţie românească modernă. Între 1788 şi 1795, scrie Istorie a prea puternicilor înpăraţi otomani, o istorie a imperiului turcesc, păstrată în manuscris pînă în 1863. Producţia lingvistică conţine două dicţionare şi o gramatică intitulată Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti, tipărită la Rîmnic în 1787. În gramatica sa, compilată după modele străine, cu deosebire greceşti şi italiene, autorul afirmă latinitatea românei, militează pentru simplificarea alfabetului, elaborează o terminologie lingvistică pe modelul celei italiene. Ultima parte a gramaticii conţine un scurt tratat de prozodie, Păntru construtione figurata, şi un capitol dedicat poeticii, Păntru poetică, în care sunt explicitate principiile versificaţiei corecte; expunerea teoretică este însoţită de exemple din versuri originale sau rescrieri, precum Amărîtă turturea. În poezia românească, Ienăchiţă ocupă poziţia părintelui fondator, cel care, recunoscînd o idee poetică, caută să o traducă în discurs poetic, încercînd să umpl edistanţa dintre idee şi expresie 

Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumîneşti... (Rîmnic, 1787; ed. II, Viena, 1787); Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani, în Al. Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru români, II, (1863); Poeziile Văcăreştilor, ed. îngrijită de M. Dragomirescu şi E. Gârleanu, pref. de Al. Odobescu (Bucureşti, 1908) 

Poet. Fiu al lui Ienache Văcărescu, primeşte educaţia tradiţională pentru un fiu de boier, care prevedea cunoaşterea limbilor greacă şi franceză. în 1821, eşuînd în însărcinarea primită din partea boierimii fidele fanarioţilor, de a opri înaintarea lui Tudor Vladimirescu, se refugiază la Braşov, unde întemeiază, împreună cu C. Cîmpineanu şi Dinicu Golescu, o societate care se ocupă de promovarea culturii româneşti. Autor al unui număr restrîns de poezii de inspiraţie neoanacreontică, numele lui este legat de îngrijirea operei fratelui său, Alecu 

Poeziile Văcăreştilor, ed. îngrijită de M. Dragomirescu şi E. Gârleanu, pref. de Al. Odobescu (Bucureşti, 1908) 

Poet, prozator, traducător, figură marcantă a mişcării de avangardă şi a modernismului interbelic. Scoate, împreună cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu, revista Simbolul (1912), în care debutează cu poezie el însuşi. Colaborează la Noua revistă română (1913). Poezia de tinereţe, iconoclastă, experimentală şi teribilistă, este deocamdată mai degrabă un exerciţiu de stil adolescentin decît expresia unei revolte substanţiale 

Prozator. Învaţă meseria de cizmar în familie. O vreme este primar al comunei natale, ia parte la răscoalele din 1907, este arestat, condamnat la moarte şi eliberat la intervenţia lui I. Gh. Duca.  Publică la România muncitoare, Raţiunea, Flacăra, Sburătorul şi Viaţa românească. Este redactor la Rampa şi Facla (1913), autor de invenţii tehnice etc. Amestec straniu de iluminism întîrziat şi socialism interpretat liber, autodidact, cu simpatii de stînga, autorul unei opere literare moralizatoare, inspirate din propriile sale utopii tehnico-ştiinţifice, unde fantezia nu e sprijinită de un talent literar pe măsură

Draci şi strigoi (Bucureşti, 1912), Fără pîine (Bucureşti, 1912), Mîrlanii (Bucureşti, 1912), Nevestele lui Moş Dorogan (Bucureşti, 1913) 

Poet, prozator, ziarist. Studii de Drept, neterminate, la Bucureşti. Profesor în învăţămîntul secundar, funcţionar în instituţii de stat. Debutează în Convorbiri literare (1880), este redactor la revista Armonia (Tîrgovişte), colaborează la România liberă (unde va deveni redactor, experienţă evocată în romanul Dan), Unirea etc. Editează revista Vieaţa (1893-1896) şi apoi, împreună cu prietenul său G. Coşbuc, Sămănătorul (1901). Scriitor de mare popularitate în epocă, deşi el însuşi este primul conştient de caracterul epigonic al creaţiei sale (este, de altfel, cel care lansează termenul pentru a denumi presiunea modelului eminescian în literatura de la cumpăna dintre secole), contribuie la educarea gustului public printr-o serie de conferinţe de răsunet, ţinute la Ateneul Român (1886-1893), despre mişcarea literară contemporană. Dar propria lui operă, amestecînd idilismul şi sentimentalismul cu spiritul critic, cu reflecţia tragică, cu ideologia de stînga a epocii, înduioşează şi cucereşte ca o reluare în gamă minoră (mai acecsibilă) a inovaţiilor literare majore ale postromantismului românesc 

Nuvele (Bucureşti, 1886; alte ed. 1908); Poezii (Bucuresti, 1887; ed. II, 1892; alte ed.: 1894; 1896; 1899); Curentul Eminescu. Conferinţa ţinută la Ateneu (Bucureşti, 1892); Dan (Bucureşti, 1893; ed. lI, 1896); Poezii vechi şi nouă (Bucuresti, 1894); Icoane sterşe (Bucureşti, 1895); Un an de luptă (Bucureşti, 1895); În vîltoare, nuvele (Tîrgu Jiu, 1896; ed. lI, Bucureşti, 1896; alte ed.: 1901); Din goana vieţii (Bucureşti, 1892; alte ed.: 1896; 1908); Iubire, poezii 1880-1895 (Bucureşti, 1896); Clipe de linişte, nuvele (Bucureşti, 1899; alte ed.: 1907); România pitorească (Bucureşti, 1901; ed. II, 1902; alte ed.: 1908); Din durerile lumii, nuvele (Bucureşti, 1908); Din trecutul nostru (Bucureşti, 1908); Poezii 1880-1908 (Bucureşti, 1909); File rupte (Bucureşti, 1909); Pictorul N. I. Grigorescu. Viaţa şi opera lui (Bucureşti, 1910); La gura sobei (Bucureşti, 1911) 

Poet, prozator şi dramaturg. Studii de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti (1902-1903), apoi de Medicină (1903-1910, doctorat în 1910), va profesa medicina pînă în 1921. Scriitor major al perioadei interbelice, debutează cu poezie în Convorbiri literare (1912), dar nu publică nici un volum înainte de 1914

Prozator şi traducător; ofiţer de carieră, contribuie decisiv la constituirea armatei române moderne, ocupă demnităţi politice etc. Ca scriitor, colaborează la Curierul românesc, Revista Carpaţilor, Vestitorul românesc (unde, în 1848, publică “noveletele” Orfelinul şi Ernestina). Diletant cultivat în literatură, scrie cronici dramatice, traduce din franceză şi rusă, compune nuvele romanţioase şi o comedie rurală idilică

Buchetul coprinzător a cinci anecdote istorice traduse din franţozeşte şi o mică dramă originală (Bucureşti, 1842) 

Traducător şi memorialist, ofiţer de carieră, apoi magistrat (din 1843). Participant de frunte la Revoluţia de la 1848 în Tara Românească, ministru de externe în guvernul provizoriu, este obligat să se exileze după înfrîngerea mişcării. Militează pentru organizarea exilului românesc. Membru al Societăţii filarmonice, al Asociaţiei literare etc. Traduce teatru din franceză şi germană, îngrijeşte ediţia din 1848 a poeziilor lui Iancu Văcărescu, colaborează la Curierul românesc, Albina românească, Curiosul, Gazeta Teatrului Naţional, România literară etc. Scrie literatură în română şi în franceză (o proză clasică, mai izbutită în paginile de memorialistică - v. O călătorie pe Dunăre cu Ghimia), traduce literatură română în franceză (Doinele lui Vasile Alecsandri) etc. 

Arabescuri. O călătorie pe Dunăre cu Ghimia (Paris, 1853), Nicolas Balcesco (Paris, 1853), Anul 1848 în Principatele române, I-IV (Bucureşti, 1902-1910) 

Poet, prozator, dramaturg, gazetar. Studii de Drept la Pesta (1859-1863). Debutează în Telegraful român (1859), publică poezii în Gazeta Transilvaniei (1859-1860). Colaborează la Concordia, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Amicul şcoalei, Aurora română etc. Scoate revistele Umoristul (1863), devenită Gura satului (1867), Familia (1865-1906), Şezătoarea (1875-1882). Membru al Astrei, iniţiator al Societăţii literare “Petru Maior” de la Budapesta, membru al Academiei Române (1891), este un publicist prolific, un scriitor prea puţin original, şi mai ales un animator cultural angajat remarcabil, contribuind la modernizarea vieţii culturale transilvănene, în descendenţa paşoptiştilor transilvăneni, pentru care ideologia luministă a Scolii ardelene făcea casă bună cu primele elemente ale sensibilităţii moderne 

Poezii (Pesta, 1866), Panteonul român. Portretele şi biografiile celebrităţilor române (Pesta, 1869); Novele, I-III (Pesta, 1872-1873); Sclavul amorului, roman, I-III (Pesta, 1873-1875); Goronul lui Horea (Budapesta, 1876; ed. II, 1878); Ranele naţiunii, roman, I-III (Budapesta, 1876); Mireasă pentru mireasă (Budapesta 1877); Orfana Criţului (Pesta, 1877; ed. II, 1880); Lira mea, versuri (Oradea Mare, 1882); De la sate. Novele şi schiţe (Oradea Mare, 1883); Ruga de la Chizătău, comedie poporală într-un act (Oradea Mare, 1890; ed. II, 1902); Dimitrie Cichindeal. Date nouă despre viaţa şi activitatea lui. Discurs de recepţiune (Bucureşti, 1893); Ştefan Vodă cel Tînăr (Oradea Mare, 1893); Sărăcie lucie (Oradea Mare, 1894); Mîţa cu clopot (Oradea Mare, 1898); Soare cu ploaie (Braşov, 1898); Prima rochie lungă (Oradea Mare, 1898); Gărgăunii dragostei (Oradea Mare, 1899); Însurăţeii, monolog (Oradea Mare, 1903)