N

Poet şi traducător. Licenţiat în drept la Universitatea din Bucureşti, urmează şi cursurile Scolii Veterinare, predă franceza, o vreme, la Bacău şi Bîrlad, apoi devine bibliotecar. Debutează în revista Lumea ilustrată (1891). La Bacău, scoate revista Paloda literară (1904), de orientare semănătoristă. Scrie o poezie de factură tradiţionalistă (principalul model este Eminescu), pe teme religioase şi filosofice, la început lipsită de profunzime şi de originalitate

Nocturne (Bucureşti, 1900), La focul Rampei (Bucureşti, 1906), Ispitirea de pe munte (Bucureşti, 1914)

Cronicar, traducător. Studiază la Academia Grecească din Bucureşti. În 1776, devine colaboratorul lui Filaret, viitor episcop al Rîmnicului; în 1780 este hirotonisit diacon, în 1784 se călugăreşte. După ocupaţia austriacă a Munteniei, se refugiază în Transilvania şi în Banat. Iluminist moderat şi apărător al ortodoxiei, în 1795 începe compilaţia cronicii Adunarea hronologiei domnilor ţării nostre, în a cărei Prefaţă expune elementele istorice, culturale şi lingvistice care dovedesc latinitatea limbii române. Este autor de compilaţii istorice şi de traduceri în greacă

Despre originea românilor şi Cronicul protosinghelului ~ de la 1768-1810, în Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă (Bucureşti, 1888); Izbucnirea şi urmările Zaverei dîn Valahia, în C. Erbiceanu, Istoricul zaverei în Valahia, în Biserica Ortodoxă Română (nr. 5-6, 1899-1900)

Romancieră, autoare dramatică, traducătoare. Activitatea ei este emblematică pentru angajarea politică în sprijinul mişcării socialiste româneşti, dar mai ales în acela al emancipării sociale şi politice a femeii. Conduce revista Evenimentul literar (1893), colaborează asiduu la numeroase periodice de orientare socialistă (Contemporanul, Femeia română, Drepturile omului, Literatură şi ştiinţă, Lumea nouă, Universul, Albina, Lumea nouă, Ştiinţifică şi literară, Adevărul, Dimineaţa, Noua revistă română). Scrie o proză în care personaje-femei, cu destine tragice, permit configurarea unei viziuni sumbre, critice, în care uneori apar accente de duioşie

Nuvele (Iaşi, 1893), Din chinurile vieţii. Fiecare la rîndul său (Craiova, 1895), O iubire la ţară (Bucureşti, 1895), Fără noroc (Bucureşti, 1898), Ghica Vodă, domnul Moldovei (Bucureşti, 1899), Vae victis! Vai de învinşi! (Bucureşti, 1903), Patimi. Roman (Bucureşti, 1903), Robia banului (Bucureşti, 1906), Părinţi şi copii (Bucureşti, 1907)

Poetă şi prozatoare. Soţia lui St. O. Iosif şi, după divorţul de acesta, a lui D. Anghel. Membră fondatoare a Societăţii Scriitorilor Români. Colaborează la periodicele Cumpăna, Junimea literară, Minerva literară ilustrată, Profiluri feminine. Formată în mediul sămănătorist, scrie o lirică idilică, edulcorată, confesivă, în gamă minoră şi o proză memorialistică unde stereotipurile fac casă bună cu sensibilitatea şi cu ideologia

O primăvară. Cîntece (Bucureşti, 1909), Mărturisiri. Nuvele (Bucureşti, 1913)

Prozator, poet, dramaturg. Începe să studieze cu preceptori privaţi, greci şi francezi, ca şi alţi intelectuali ai epocii învaţă româneşte ca autodidact. Intelectual moderat, are o activitate culturală intensă, colaborînd la reviste şi instituţii moldovene şi muntene: publică în revistele Albina românească, Curierul de ambe sexe, Alăuta românească, Dacia literară, Propăşirea, Gazeta Teatrului; este membru al Societăţii Filarmonice din Bucureşti, codirector al Teatrului Naţional din Iaşi. Deşi nu participă la revoluţia din 1848, susţine Unirea Principatelor şi primeşte funcţii în guvernul lui Al. I. Cuza. Considerat întemeietorul prozei româneşti moderne, publică în 1840, în Dacia literară, Alexandru Lăpuşneanul, text fundamental al nuvelei istorice. În 1857 publică culegerea de autor Păcatele tinereţelor, în care adună toate creaţiile sale în proză şi în versuri. Cuprinde trei secţiuni; în cea dintîi, Amintiri de juneţe, se disting nuvelele romantice Zoe şi O alergare de cai; ultima secţiune, Negru pe alb (Scrisori de la un prieten), inaugurează tradiţia notelor memorialistice scrise în formă de corespondenţă, un gen care va înflori în perioada romantică

Triizăci de ani sau viaţa unui jucători de cărţi, melodramă în trii zile, tradusă din franţozăşte de căminarul C. Negruzzi (Eşi, 1835; ed. II, 1863); Maria Tudor, tradusă de C. Negruzzi din Victor Hugo, cu o scrisoare de I. Eliade (Bucuresti, 1837); Angelo, tiranul Padovei, tradusă de C. Negruzzi din V. Hugo (Bucureşti, 1837); Aprodul Purice, anecdot istoric în versuri (Eşi, 1837); 200 de reţete cercate pentru bucate şi alte treburi gospodăreşti, de C. N. şi M. K. (Iaşi, 1841); Balade de Victor Hugo, traduse de C. Negruzzi (Iaşi, 1845); Doi ţărani şi cinci cîrlani, vodevil naţional într-un act (Iaşi, 1851); Păcatele tinereţelor (Iaşi, 1857); Scrierile lui Constantin Negruzzi, I-III, cu o introducere de V. Alecsandri (Bucureşti, 1872-1873); Aprodul Purice. Lăpuşneanul. Scrisori... (Bucureşti, 1894); Opere complete, I-IIl, ed. îngrijită de Il. Chendi şi E. Carcalechi (Bucureşti, 1905); Poezii şi teatru, cu o introducere de C. Săndulescu (Bucureşti, 1908); Poezii, proză, scrisori, I-III, ed. îngrijită de P. V. Haneş (Bucureşti, 1908); Traduceri în proză, cu o introducere de Il. Chendi (Bucuresti, 1908); Păcatele tinereţelor (Bucureşti, 1909)

Poet, prozator. Fiu al lui Costache Negruzzi. Studii liceale şi universitare la Berlin, unde îşi ia licenţa în drept. Din 1864, este profesor la Universitatea din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti. În 1870 devine deputat în Parlamentul României. Din 1881 este membru al Academiei Române, îndeplinind în timp diverse funcţii, inclusiv pe aceea de preşedinte. Se numără printre fondatorii cenaclului Junimea (1863), al cărui secretar devine (1868). De la 1 martie 1867, este secretar de redacţie al revistei Convorbiri literare, organ literar al Junimii. Devotamentul cu care îndeplineşte aceste două sarcini transpar în volumul de memorii Amintiri din “Junimea  (1921), unica mărturie directă a activităţii cenaclului. Producţia sa literară conţine volume de versuri şi de proză, convenţionale sub aspect formal şi tematic; sunt de reţinut portretele satirice reunite sub titlul Copii de pe natură, care anticipă ironia caragialiană

Schiller, Hoţii, Fiesco, Cabală şi amor, pref. şi trad. de ~ (Iaşi, 1871); Poezii (Bucureşti, 1872); Mihai Vereanu (Iaşi, 1873); Còpii de pe natură (Bucureşti, 1874); Pe malul mărei (Craiova, 1883); Nazat! (Bucureşti, 1886, în collab. cu D. R. Rosetti); Eroul fără voie (Craiova, 1891); Scrieri complecte, I-VI (Bucureşti, 1893-1897); Făt-Frumos şi cele 12 fete de împărat (Bucureşti, 1905)

Poet şi dramaturg. Studiază la Facultatea de Litere de la Iaşi, iar după participarea ca ofiţer la Războiul de Independenţă îşi continuă studiile la Facultatea de Filosofie de la Berlin; doctorat în filosofie la Leipzig (1887). Profesor, revizor şcolar, deţine funcţii publice, politice şi administrative. Debutează în periodicul Gardistul civic (Galaţi); frecventează Junimea şi publică asiduu în Convorbiri literare; scoate el însuşi o revistă, Ţara nouă (1884-1888, Bucureşti), unde publică studii de sociologie, etică, pedagogie. Colaborează de asemenea la Albina, Amicul copiilor, Revista nouă, Românul literar, Ziarul presei etc. Autor de poezii angajate, eroice, retorice (şi nu o dată prozaice), intră în circuitul scolastic, în pofida valorii reduse a scrierilor sale

Flori de primăvară (Bucureşti, 1880), Şoimii de la Războieni (Bucureşti, 1882), Pui de lei, poezii eroice şi naţionale (Bucureşti, 1891), Tatăl nostru în cîteva istorioare pe înţelesul tuturor (Bucureşti, 1894), De la românii din Turcia europeană, studiu etnic şi statistic asupra aromânilor (Bucureşti, 1895), Radu de la Afumaţi, dramă istorică în cinci acte (Bucureşti, 1897), Poezii (Bucureşti, 1911).

Poetă, prozatoare, memorialistă, scrie exclusiv în franceză (şi se bucură de un renume literar prodigios), dar este o figură importantă în contextul impunerii valorilor româneşti în mediile occidentale, la începutul secolului XX. Debutează în Revue de Paris (1898). Premiată de Academia Franceză (1901, 1921), este membră a Academiei Regale Belgiene (1923) şi a Academiei Române (1925)

Le coeur innombrable (Paris, 1901), L’Ombre des jours (Paris, 1902), La Nouvelle Espérance (Paris, 1903), Le Visage émerveillé (Paris, 1904), La Domination (Paris, 1905), Les Eblouissements (Paris, 1907), De la rive de l’Europe à la rive d’Asie (Paris, 1913), Les Vivants et les Morts (Paris, 1913)