E

Dramaturg, poet, prozator, memorialist, publicist. Familia (de negustori macedoneni) se stabileşte în România după naşterea sa; obţine cetăţenia română în 1919. Fără a urma studii superioare, se implică în activitatea gazetărească foarte de timpuriu. Debutează în 1905 în propria sa revistă Speranţa (care apare doar în cinci numere). Colaborează asiduu la Dumineca, Viaţa literară şi artistică, Luceafărul, Tribuna, Lupta, redactează la Sibiu, împreună cu Ilarie Chendi şi Octavian Goga revista Ţara noastră (1908). Cu ocazia unei şederi de doi ani la Paris (1909-1910), îl cunoaşte pe Eugen Lovinescu, fiind ulterior unul dintre membrii grupării Sburătorul. Revine în ţară (1910) şi cunoaşte succesul de public peste noapte, cu reprezentarea piesei Înşir-te mărgărite (februarie 1911) la Teatrul Naţional din Bucureşti; este, probabil, scrierea sa cea mai rezistentă, pînă astăzi, situaţie paradoxală pentru unul dintre cei mai prolifici şi mai longevivi scriitori ai secolului XX. În 1912, devine directorul Teatrului de Comedie. Scrie o poezie de suprafeţe eufonice, cu un infailibil simţ al limbii şi al rimei, şi cu apetenţe neoclasice

Înşir-te mărgărite (Bucureşti, 1911), Rapsozii (Bucureşti, 1911), Dar de nuntă (Bucureşti, 1911), Akim (Bucureşti, 1912), Fără suflet (Bucureşti, 1912), Poemele singurătăţii. Imnuri creştine. Cîntece de oraş (Orăştie, 1912), Cocoşul negru. Fantezie dramatică în şase acte (Bucureşti, 1913), Spovedania unui clovn şi alte nuvele (Bucureşti, 1913), În temniţele Stambulului (Bucureşti, 1913), Două cruci. Roman din viaţa macedoneană (Bucureşti, 1914), Poveste de Crăciun (Bucureşti, 1914), Napoleon I (Bucureşti, 1914)

Pastel

Silogismul şi adversarul său, Herbert Spencer (Bucureşti, 1891), De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie… (Paris, 1898), Filosofia lui La Fontaine (Bucureşti, 1901), Ce este literatura? Condiţiunile şi limitele acestei arte (Bucureşti, 1903), Histoire de l’epsrit public en Roumanie au dix-neuvième siècle, tome I (Paris, 1905), Cu privire la Maurice Maeterlinck (Bucureşti, 1912), La Roumanie au XIXe siècle, tomes I-II (Paris, 1914)

Pastel

Poet, prozator, publicist, dramaturg. Este considerat cel mai important scriitor român al secolului al XIX-lea, şi consacrat, în preajma primului război mondial, de critică drept “poetul naţional român”, figură identitară pe care continuă să o ilustreze în posteritate pînă astăzi. După o tinereţe aventuroasă (studii liceale întrerupte, la Cernăuţi, sub îndrumarea profesorului său iubit, Aron Pumnul, rătăciri prin Transilvania şi prin Muntenia), tatăl reuşeşte să îl trimită la studii la Viena, unde este student extraordinar (1869-1872) şi desfăşoară o activitate susţinută, agitatorică şi politică, naţionalistă, în cadrul Societăţii studenţilor “România jună” . Debut absolut cu o poezie ocazională, La mormîntul lui Aron Pumnul (în broşura Laecremioarele învaeţaeceilor gimnasişti de’n Cerneauţi la mormîntul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul, Cernăuţi, 1866), debut în presă la Familia (unde Iosif Vulcan îi schimbă numele în Eminescu, cum va semna mereu după aceea), cu poezia De-aş avea. Poeziile trimise de la Viena Convorbirilor literare (Venere şi Madonă, Mortua est!, Epigonii) apar în 1870 şi 1871, şi astfel începe atît colaborarea poetului cu Junimea, cu Titu Maiorescu şi cu revista grupării, cît şi consacrarea sa de către marele critic literar, ca tînăr scriitor reprezentativ al grupării, al direcţiei noi, al noului clasicism românesc de la sfîrşitul veacului. Existenţa cotidiană a lui Eminescu este mereu precară, în ciuda ajutorului prietenilor. Publică foarte puţin din ceea ce scrie (lada cu manuscrise, donată de Maiorescu Academiei după moartea poetului, va dezvălui un scriitor de o extraordinară, neliniştitoare, modernitate, exploatată de critica literară a secolului următor), şi este de crezut că îşi construieşte relaţia cu cititorii ca un cunoscător rece al diferenţei ce îl desparte de gustul epocii (fapt vizibil şi în recurenţele temei poetului neînţeles sau a geniului “nenăscut la timpul său” – v. ciclul Scrisorilor, Luceafărul, Icoană şi privaz, etc.). Moare bolnav, în sanatoriu, înstrăinat de sine în nebunie şi de propria operă în tăcere (primeşte, în 1883, volumul editat de Maiorescu, singurul volum antum al poetului, ca pe un obiect lipsit de sens). Mutaţiile aduse de Eminescu liricii româneşti încheie romantismul, despărţindu-l definitiv de modelele angajate şi mesianice ale generaţiei anterioare, pentru a ancora noua literatură în modernismul aventurii eşuate a limbajului şi a construcţiei ambigue a unui subiect creator, prezent şi absent deopotrivă. În aparenţă, creaţia lui rescrie superior teme consacrate (erosul cosmotic – Sara pe deal, cosmologia – Scrisoarea I, creaţia omului de geniu – Luceafărul, ciclurile istorice – Memento mori, alienarea şi alteritatea – Gemenii, experienţa iniţiatică – Povestea magului călător în stele), dar subminarea ironică a respectivelor toposuri este miza principală a poeticii eminesciene, fără îndoială una din cele mai puternice voci ale literaturii române din toate timpurile. Proza, rămasă în bună parte postumă (Sărmanul Dionis, Geniu pustiu, Cezara, Făt-frumos din lacrimă), teatrul (Decebal, Mira) şi prodigioasa activitate publicistică se inserează coerent în această poetică postromantică a cărei axă centrală este tragică

Poesii, prefaţă de Titu Maiorescu (Bucureşti, 1883/84), Proză şi versuri (Iaşi, 1890), Opere complete, I (Bucureşti, 1902), Poezii postume (Bucureşti, 1905), Scrieri politice şi literare (Bucureşti, 1905), Poezii (Bucureştii, 1908), Proza literară (Bucureşti, 1908), Opere complete (Bucureşti, 1914)

1. Făt-Frumos din lacrimă; 2. Epigonii; 3. Scrisoarea I; 4. Scrisoarea II; 5. Scrisoarea III; 6. Scrisoarea IV; 7. Scrisoarea V; 8. Sara pe deal