C

Prozator. Fervent susţinător al mişcării unioniste, ocupă funcţii publice importante după 1859. Singura sa operă literară este un început de roman, Serile de toamnă la ţară, publicat în revista România literară (1855), cu o puternică notă memorialistică, o scriitură elegantă şi reflexivă, care fac din el un text interesant şi modern

Serile de toamnă la ţară, în România literară (Iaşi, 1855), Soluţia legală a chestiunii rurale (Galaţi, 1861), Răspuns adresat d. redactor al ziarului “Românul”… (Iaşi, 1862)

Poet, traducător. Nepot pe linie maternă al principelui moldovean Ioan Mavrocordat, îşi petrece copilăria la Bucureşti, unde primeşte o educaţie tradiţională adecvată rangului familiei sale. Înrolat foarte tînăr în armată, petrece lungi perioade în Rusia. Revenit în patrie (1788), deşi participă la viaţa de curte a principilor fanarioţi Mihai Suţu şi N. Mavrogheni, contribuie la tentativa de eliberare a principatului. Deodată cu pacea de la Şiştov din 1791, se stabileşte în Rusia. Desfăşoară o intensă activitate de traducător din franceză; este primul traducător al unei opere englezeşti, An Essay on Man (Cercarea asupra omului), de A. Pope. Poet al tranziţiei, incert plasat între canonul estetic în vogă la finele secolului al XVIII-lea şi anticipările preromantice care vor marca poezia primilor decenii ale secolului al XIX-lea, din opera sa rămîne o mică mărturie, în volumul Poezii noă (1796)

Poezii noă (f.l., 1796)

Poet şi eseist de expresie franceză (a semnat Charles-Adolphe Cantacuzène). Studii de drept la Paris, face carieră diplomatică. A colaborat la Mercure de France, Journal des Débats, Le Figaro, Le Manuscrit Autographe, scriind o poezie modernistă, livrescă, de nuanţe diafane

Les sourires glacés, Paris, 1896; Les douleurs cadettes, Paris, 1897; Les chimères en danger, Paris, 1898; Cinglons les souvenirs et cinglons les rêves!... L’automne fatidique et coquet. Les coeurs en partance, Paris, 1900; Sonnets en petit deuil, Paris, 1901; Litanies ef petits états d’âme, Poèmes, Paris, 1902; Remember, Paris, 1903; Les Grâces inemployées, Paris, 1904; L’âme de Monsieur de Nion, Amsterdam, 1905; Poussières et falbalas. Vers, Paris, 1905; Synthèse attristée de Paris. Suivie d’une Lettre à M. Max Nordau et d’un Dialogue avec le Prince de Ligne, Paris, 1906; Les retrouvailles, Paris, 1908; Esprit de Charles-Adolphe Cantacuzène, Amsterdam, 1909; Larmes fouettées. Suivies du dernier dialogue, Paris, 1911; Les adorables coïncidences. Poésies, Paris, 1912

Teoretician şi critic literar, cu preocupări în domeniile eminescologiei, stilisticii, folcloristicii, afirmat după primul război mondial. Studii universitare la Bucureşti, unde devine elevul lui Ovid Densusianu, sub oblăduirea căruia debutează la Vieaţa nouă (1909, Poezia română de azi). Doctorat în filologie romanică (1913), la Seminarul condus de W. Meyer-Lübke (unde este coleg cu L. Spitzer) la Viena, unde ţine un curs de literatură română (1913-1914). Prelegerea inaugurală, Galaction poetul, apare în Viaţa românească (1914)

Les sourires glacés, Paris, 1896; Les douleurs cadettes, Paris, 1897; Les chimères en danger, Paris, 1898; Cinglons les souvenirs et cinglons les rêves!... L’automne fatidique et coquet. Les coeurs en partance, Paris, 1900; Sonnets en petit deuil, Paris, 1901; Litanies ef petits états d’âme, Poèmes, Paris, 1902; Remember, Paris, 1903; Les Grâces inemployées, Paris, 1904; L’âme de Monsieur de Nion, Amsterdam, 1905; Poussières et falbalas. Vers, Paris, 1905; Synthèse attristée de Paris. Suivie d’une Lettre à M. Max Nordau et d’un Dialogue avec le Prince de Ligne, Paris, 1906; Les retrouvailles, Paris, 1908; Esprit de Charles-Adolphe Cantacuzène, Amsterdam, 1909; Larmes fouettées. Suivies du dernier dialogue, Paris, 1911; Les adorables coïncidences. Poésies, Paris, 1912

Prozator şi dramaturg. Dintr-o familie cu preocupări dramatice, el însuşi urmează cursurile Conservatorului din Bucureşti, clasele de declamaţie şi mimică. Colaborează la numeroase ziare şi reviste ale vremii, începînd din jurul lui 1870 (mai importantă şi constantă este colaborarea la Timpul, ziar politic al junimiştilor, între 1877-1881). Se integrează grupării Junimii şi îşi publică în Convorbiri literare cele mai importante scrieri dramatice (O noapte furtunoasă - 1879; Conu Leonida faţă cu reacţiunea – 1880; O scrisoare pierdută - 1885; D-ale carnavalului – 1885; Năpasta – 1890). Are diferite slujbe, temporare (sufleor, copist, revizor şcolar, funcţionar etc.), pentru a deveni, în 1888, director general al teatrelor româneşti. Deşi are o operă prodigioasă, publicată în timpul vieţii, lui Caragiale i se refuză sistematic consacrarea publică, ceea ce îl face să aleagă calea autoexilului german, în 1905. Mulţimea scrierilor sale scurte (Momente, Schiţe, anecdote, sonete, versuri umoristice, “zig-zag”-uri) combină insolit trăsături contradictorii, organizate în jurul a două sisteme de norme culturale opuse: cel al culturii înalte, clasice, şi cel al culturii populare, periferice, la limita trivialului; teatrul – la fel – pune împreună două coduri cu potenţial diferit, unul – al filosofiei specificului naţional, altul – al unei romanţiozităţi pitoreşti, de mahala, dinamice pînă la autodestrucţie. Este o versiune originală a mecanicului placat pe viu, care face ca viziunea comică a teatrului său să fie afiliabilă pe deplin absurdului modern. Proza psihologică şi fantastică (În vreme de război, O făclie de Paşte, La Hanul lui Mânjoală, Cănuţă, om sucit, Două lozuri), de asemenea, a combinat coduri aparent ireconciliabile, precum viziunea realistă şi fantasticul, tragicul absurd şi comicul de situaţie şi de limbaj, pentru a genera o viziune profund originală asupra lumii. Este considerat de critică unul dintre scriitorii cu cel mai îndrăzneţ program literar de înnoire a structurilor literare şi a viziunii estetice de la începuturile modernismului românesc

Teatru (Bucureşti, 1890), Năpasta (Bucureşti, 1890), Note şi schiţe (Bucureşti, 1892), Păcat, O Făclie de Paşte, Om cu noroc (Bucureşti, 1892), Teatru (Iaşi, 1894), Schiţe uşoare (Bucureşti, 1896), Momente (Bucureşti, 1901), Două bilete pierdute (Bucureşti, 1901), 1907. Din primăvară pînă-n toamnă (Bucureşti, 1907), Opere complete, I-III (Bucureşti, 1908), Schiţe nouă (Bucureşti, 1910)

Dramaturg, poet şi prozator, om de teatru cu o contribuţie importantă la dezvoltarea artei dramatice româneşti la mijlocul secolului XIX. Frate cu Iorgu Caragiali şi unchi al lui Ion Luca Caragiale. Studii la Academia Grecească şi la Şcoala de Mimică şi Declamaţiune a Societăţii Filarmonice (1835-1838). Debutează ca scriitor în 1840, cu volumul Scrieri; autor grandilocvent, de factură romantică, este mai interesant în comediile de moravuri, unde verva şi simţul scenic compensează neajunsurile limbajului

Scrieri (Iaşi, 1840), O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi (Iaşi, 1845), O soare la mahala sau Amestec de dorinţe (Bucureşti, 1847), Dreptatea popolului judece pe fraţii Caragiali (Bucureşti, 1848), Biciuirea cometului de la 1 iunie 1857 (Bucureşti, 1857), Teatru Naţionale în Ţara Românească (Bucureşti, 1867)

Dramaturg. Frate cu Costache Caragiali şi unchi al lui Ion Luca Caragiale. Studiază la Scoala de Muzică a Cadeţilor şi debutează ca actor în trupa fratelui său, în 1845. Debutează ca scriitor cu Cometul sau Astronomul voiajor (1857) şi Jelbariu (1857). Prea puţin talentat, el se ilustrează prin diferite specii dramatice, scriind (mult) pentru a umple golurile din repertoriul românesc. Imită umorul popular, unele texte au o certă vivacitate, dar aceasta nu e îndeajuns pentru a contura o pers

Cometul sau Astronomul voiajor (Bucureşti, 1857), Jelbariu (Bucureşti, 1857), Surdul (Bucureşti, 1857), Cîntecul românilor la primirea în Bucureşti a prinţului lor Alexandru Ioan I (Bucureşti, 1859), Moş Trifoi sau Cum ţi-i aşterne aşa vei dormi (Bucureşti, 1859), Nu e pentru cine se găteşte ci pentru cine se nimereşte (Bucureşti, 1866), Martirii Candiei (Bucureşti, 1867), Poveţele lui Mihai Bravul către români la monumentul său (Bucureşti, 1874)

Poezii (Bucureşti, 1846), Zoe (Bucureşti, 1847)

Prozator. Studii de arhitectură neterminate, după care se angajează în activitatea publicistică, avînd în paralel slujbe diverse şi insignifiante. În 1898 iniţiază la Iaşi revista satirică Bolta rece. Publică schiţe satirice în revista Moş Teacă, a lui I. A. Bassarabescu. Colaborează (cu proză satirică şi publicistică) la numeroase alte periodice (Moftul român, Zeflemeaua, Revista literară, Flacăra, Viaţa românească, Universul etc.). Autor de nuvele, schiţe şi povestiri inspirate din viaţa de provincie, din viaţa rurală sau din subiecte cinegetice

Bolta rece (Iaşi, 1899), Încurcă-lume (Bucureşti, 1903), Deştept băiat! (Bucureşti, 1904), Cutreierînd (Bucureşti, 1905), Chipuri şi suflete (Bucureşti, 1908), Oameni cumsecade (Bucureşti, 1911), Rozica (Bucureşti, 1913), Între femeie şi pisică (Bucureşti, 1913)

Viorele (Bucureşti, 1905; semnat cu pseudonimul Alice Orient)

Poet. Născut într-o familie de mică nobilime munteană, studiază cu un preceptor la Tîrgovişte şi la Bucureşti. Educaţia sa se supunea, încă, canoanelor secolului al XVIII-lea, întemeindu-se pe cunoaşterea culturii franceze şi greceşti. Se angajează într-o acţiune discretă de difuzare a autorilor străini în română, traduce Hero şi Leandru al poetului grec Musaios, şi primul act al dramei lui Voltaire, Zaïre. Producţia sa poetică, foarte puţină cantitativ, se compune din numai cinci texte. Debutul literar (1830) se petrece sub egida lui Heliade Rădulescu, cu publicarea, în Curierul românesc, a trei poeme: Păstorul întristat, Ruinurile Tîrgoviştii, Înserare; în 1839, publică, tot în aceeaşi revistă, postumele Rugăciunea şi Marşul oştirii române. Înrolat în armată, poetul moare în 1830, la numai 22 de ani. Cu Cârlova se încheie perioada de tranziţie a poeziei româneşti moderne: formelor şi temelor neoanacreontice şi neoclasice le urmează faza de afirmare a esteticii romantice. Acest pasaj este marcat de publicarea poemului Ruinurile Tîrgoviştii, unde pentru prima oară se intuieşte opoziţia trecut-prezent exemplificată prin utilizarea motivului ruinelor, simbol al vechii glorii naţionale

Poezii (Bucureşti, 1906)

Poet, estetician. Licenţă în filosofie la Universitatea din Bucureşti (1906) şi doctorat la Leipzig (1913). Debut absolut cu poezia Trecut (în Foaie interesantă, 1897), după poetul german Lenau. Colaborează la Sămănătorul, Convorbiri literare, Convorbiri critice etc. Moare tînăr, lăsînd în urmă studii de estetică, un număr restrîns de poezii, traduceri din romanticii occidentali. Scrie o poezie vitalistă, umanist-mesianică, filosofică (pe model eminescian) şi retorică (întorcîndu-se la retorismul primei generaţii romantice româneşti), deopotrivă sentimentală şi de conţinut conceptual, de idei, transindividuală etc. (Plînsul lui Adam, Floare şi genune, Zile de durere). Formal, este apropiat de primele manifestări simboliste, aspirînd spre un model muzical, eufonic, al versului

Poezii (Bucureşti, 1910), Die Gedankenlyrik (Poezia de idei, în germană, Halle, 1913)

Critic literar. Studii de Teologie la Sibiu (1891-1894) şi de Litere la Budapesta (1894-1898). Colaborează la Enciclopedia română coordonată de Corneliu Diaconovici, la Sibiu, apoi în redacţia Tribunei poporului din Arad (1898). În 1898 se mută la Bucureşti, unde este bibliotecar la Academia Română. Desfăşoară o intensă activitate publicistică, la Telegraful român, Tribuna,Minerva, Rîndunica, Familia, Revista Orăştiei, Bunul econom, Foaie literară, Convorbiri literare, Sămănătorul, Luceafărul etc. Debut absolut în revista manuscrisă Musca (Sibiu, 1892). Este unul dintre principalii susţinători ai curentului sămănătorist, dar îl înţelege în sensul continuării direcţiei tradiţionaliste a Tribunei lui Slavici, fapt ce produce despărţirea sa de direcţia promovată de Nicolae Iorga. Înfiinţează Viaţa literară (1906), apoi Viaţa literară şi artistică (1907) şi Cumpăna (1909). Scrie studii de istorie literară. Este unul dintre iniţiatorii Societăţii Scriitorilor Români (1909). Foiletonist şi polemist redutabil, este primul critic literar ardelean modern

S-au dus în ţară (Sibiu, 1893), Începuturile ziaristicii noastre, 1789-1795 (Orăştie, 1900), Zece ani de mişcare literară în Transilvania, 1890-1900 (Oradea, 1901), Preludii (Bucureşti, 1903), Foiletoane (Bucureşti, 1904), Fragmente (Bucureşti, 1905), Impresii (Bucureşti, 1908), Portrete literare (Bucureşti, 1911)

Prozator, eseist, dramaturg, traducător. Studii universitare de drept la Paris şi Bucureşti (încheiate în 1903). Simpatiile politice socialiste, foarte explicite, îi atrag o recunoaştere politică pe măsură, dar şi persecuţia autorităţilor (exclus din magistratură în 1906, închis în 1907). Director al periodicelor Viaţa socială şi Facla (din 1910), Rampa (1911-1913). Debut literar în 1897, în Foaia interesantă condusă de Coşbuc. Scrie proze scurte şi roman, în tinereţe, în formule diverse şi inegale, mergînd de la pamfletistica violentă (care l-a făcut celebru în posteritate), la discursul romanesc sentimental şi de un erotism necenzurat, de inspiraţie d’annunziană

Poet-Poetă, roman (Bucureşti, 1898), Copil din flori, nuvele (Bucureşti, 1898), Spre Roma. Note de călătorie (Bucureşti, 1911)

Poet. Studii de Drept la Universitatea din Iaşi (în paralel, audiază cursuri de medicină, literatură, filosofie), licenţiat în 1900. Studii de artă dramatică la Conservatorul din Iaşi (1897-1899), apoi la Paris (1900). În 1905 este afectat de o boală incurabilă care îl va face să orbească; poeziile vor fi concepute şi cizelate în memorie, apoi dictate. Se afirmă în perioada interbelică, deşi debutul său are loc în 1891, în revista Lumea ilustrată, şi pînă la primul război mondial va publica volume de poezii notabile prin diversitatea formulelor metrico-prozodice încercate (se va fixa, în cele din urmă, exclusiv asupra sonetului), ce îi creionează deja o figură de neoclasic singular. A fost redactor la diferite ziare ieşene (Noutatea, Propaganda, 1897-1898; Mişcarea, 1909), a colaborat la numeroase reviste literare (Viaţa românească, Flacăra, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic etc.), fiind un apropiat al grupului de la Viaţa românească

Diafane (Iaşi, 1901), Din cînd în cînd (Iaşi, 1903), Statui. Sonete (Iaşi, 1914)

Prozator. Îşi începe studiile la şcoli germane şi româneşti din Ardeal, dar îşi completează educaţia ca autodidact. După ce călătoreşte îndelung prin Europa (1836-1847), lucrează în diferite administraţii transilvănene, ajungînd la gradul de vicecăpitan al districtului de Făgăraş. În timpul mişcărilor din ’48 e numit de Bălcescu comisar al propagandei pentru districtul Prahovei. Colaborează la numeroase reviste transilvănene, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Concordia, Albina, Telegraful român, Federaţiunea, Gazeta Transilvaniei, Familia, Transilvania. Numele lui rămîne legat de un jurnal de călătorie, Peregrinul transelvan (1865), mărturie a experienţei sale de călător şi observator curios şi atent. Jurnalul, construit ca un fals epistolar, aminteşte, prin arhitectura materiei, ca şi prin plăcerea naraţiunii, de Pseudokinegetikos, de Al. Odobescu

Rudimentele gramaticei române. Estrase din Tentamen criticum, cu adaos de regule simple şi diverse anotăciuni pentru uzul şcolarilor începători (Bucureşti, 1848); Regulamente pentru vătăşii şi decurii proieptate a se introduce în comunităţile districtului Ţării Făgăraşului (Sibiu, 1864); Peregrinul transelvan sau Epistole scrise den ţere straine unui amic în patrie, de la anul 1835 pînă inclusive 1848, I (Sibiu, 1865); Banditul fără voie (Graz, f.a.); Călătoriile unui român ardelean în ţară şi în străinătate (1835-1844) (“Peregrinul transilvan”), ed. prefăcută în stilul literar de astăzi de C. Onciu, tipograf, cu o pref. de N. Iorga (Vălenii de Munte, 1910)

Traducător, poet. Aparţine unei familii nobile moldovene, descendent după mamă din familia Cantacuzino, începe să studieze cu preceptori privaţi, apoi continuă studiile la Academia domnească de la Iaşi; în 1874, călugărindu-se, începe o carieră eclesiastică, pe urmele predecesorului său, Dosoftei: în 1792 este numit episcop de Huşi şi Roman; în 1803 devine mitropolit al Moldovei. Are un rol însemnat în viaţa politică a Principatului, în epoca de tranziţie de la declinul principilor fanarioţi la instaurarea protectoratului rusesc, participînd la redactarea Regulamentului Organic şi sprijinindu-l pe G. Asachi în opera de reformare a sistemului şcolar în limba română. Are o activitate intensă de traducător, în primul rînd din limba greacă. Scrie poezie originală de prea mică însemnătate

(traduceri): Tâlcuirea celor şapte sfinţite taine ale bisericii (Iaşi, 1807); Chiriacodromion (Mănăstirea Neamţ, 1811); Adoleshia Filoteos, adecă Indeletnicire iubitoare de Dumnezeu, I-IV (Iaşi, 1815-1819); Tipicon (Iaşi, 1816); Apologia (Mănăstirea Neamţ, 1816); Ceaslov mare (Iaşi, 1817); Liturghiile a sfinţilor ierarhi Ioan Hrisostomul, Vasilie cel mare şi Grigore Dialog (Iaşi, 1818); Cuvintele şi învăţăturile prea cuviosului părintelui nostru Isac Sirul (Mănăstirea Neamţ, 1819); Istoria scripturii Vechiului Testament spre întrebuinţarea româneştii tinerimi (Iasi, 1824); Istoria Noului Testament spre întrebuinţarea româneştii tinerimi (Iasi, 1824); Funie sau frînghie întreită (Iaşi, 1831); Iubitorul de înţelepciune (Iaşi, 1831); Dumnezeieştile liturghii (Iaşi, 1834); Drept slăvitoare învăţătură sau Cuprindere a D.zeu cuvîntării hristianeşti a lui Platon, mitropolit Moscovei (Iaşi, 1839); Besericeasca istorie a lui Meletie, I-IV (Iaşi, 1841-1843); Piatra scandelei (Iaşi, 1844); Pidalion (Mănăstirea Neamţ, 1844); Indeltnicire despre buna murire (Iaşi, 1845); Tâlcuirea psaltirei, I-II (Iaşi, 1850-1866); Cele patrusprăzece trimiteri ale sfântului slăvitului şi întră tot lăudatul apostol Pavel, I-III (Bucureşti, 1904-1906)

Poet, traducător, publicist. Se manifestă ca poet deja în cadrul Societăţii şcolarilor “Virtus romana rediviva” şi a revistei acesteia, Musa someşană. Studii universitare de filosofie la Cluj (abandonate în 1887), se dedică gazetăriei, alăturîndu-se revistei Tribuna (din 1887, la Sibiu). Aici publică poezia Nunta Zamfirei (în 1889), care îi aduce consacrarea, ca poet al unui autohtonism unde vizionarismul de sorginte romantică se îmbină cu imaginea unui sat idilizat, pentru care cotidianul relaţiilor umane capătă exemplarităţi baladeşti. Trece Carpaţii în România, unde va cunoaşte gloria literară, se va dedica unei activităţi extraordinar de bogate de animator cultural, contribuind la apariţia unor reviste precum Vatra, Sămănătorul, Viaţa literară, Ziarul unui pierde-vară, traducînd capodopere ale literaturii universale (Eneida, Odiseea, Sakuntala, Divina Comedie) etc. Membru corespondent al Academiei Române din 1900. Îmbinare de clasicism şi autohtonism, opera lui este – vastă şi diversă – una dintre cele mai importante şi mai dificil de clasificat ale primei modernităţi româneşti, al cărei succes (consacrată de uzul şcolar, intrată în circuitul culturii rurale, minore etc.) rămîne pînă astăzi singular

Balade şi idile (Bucureşti, 1983), Fire de tort (Bucureşti, 1896), Versuri şi proză (Caransebeş, 1897), Povestea unei coroane de oţel (Bucureşti, 1899), Ziarul unui pierde-vară (Bucureşti, 1902), Dintr-ale neamului nostru (Bucureşti, 1903), Cîntece de vitejie (Bucureşti, 1904), Balade culese de George Coşbuc, I-II (Bucureşti, 1913)

Poezii (Orăştie, 1911)

Prozator. Fiu de ţărani, este hirotonisit diacon (în 1859, după ce absolvă cursurile Seminarului de la Socola – în 1858). Remarcat de Titu Maiorescu între elevii Şcolii Normale Vasiliene de la “Trei Ierarhi”, din Iaşi, este ajutat de acesta să îşi înceapă cariera didactică. Conflicte cu autorităţile – cum va avea apoi toată viaţa –atrag după sine o viaţă dificilă şi un sentiment, împărtăşit de scriitor, de inadecvare la lume, convertit în chip original într-o meditaţie alegorică, autoironică, în operă. Ca institutor, este autor de manuale şi de literatură şcolară (Inul şi cînepa, Ursul pâcâlit de vulpe, Poveste etc.); debut literar la Junimea, unde este prezentat de Mihai Eminescu, care îl descoperise, ca revizor şcolar, şi îi devenise cel mai bun prieten; în Convorbiri literare va publica mai întîi Soacra cu trei nurori (1875), şi apoi (pînă în 1878) celelalte poveşti, nuvela Moş Nichifor Coţcariul (1877), şi opera sa memorialistică Amintiri din copilărie (1881 şi 1882). Opera completă va fi restituită postum. Consacrat de Junimea drept unul dintre marii clasici ai literaturii române, I. Creangă este un scriitor genial, autor al unei formule unice în care viziunea asupra lumii, fără să altereze un etos folcloric originar, se construieşte în parametri retorici, ca o lume unde vorbirea (figurat “orală”, întrucît nu de o oralitate populară se poate vorbi aici) excedează acţiunea, iar naraţiunea salvează subiectul cunoscător de la dispariţia sub timp. Umorul lui inepuizabil adaugă timbrul specific al operei

Scrierile lui Ion Creangă, I-II (Iaşi, 1890-1892), Opere complete, I-V (Bucureşti, 1902), Opere complete (Bucureşti, 1902)

Amintiri din copilărie (fragment)

Poet. Licenţiat în Drept (1911) şi în Litere şi Filosofie (1913). Profesor în învăţămîntul secundar, apoi universitar. Debutează cu poezii în Revista literară (1904), frecventează atît cenaclul Literatorului, cît şi gruparea condusă de Ovid Densusianu, de la Vieaţa nouă. Colaborează la toate publicaţiile literare majore ale perioadei interbelice, cînd îşi va scrie partea cea mai semnificativă a operei şi se va ilustra în cadrul mişcării comuniste româneşti. Poezia de tinereţe, simbolistă, este semnificativă pentru climatul şi modelele literaturii moderne româneşti de la începutul secolului XX

Spre cetatea zorilor (Tîrgovişte, 1912)

Fecioarele pale

Poetă. Figură marcantă a societăţii intelectuale ieşene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poetă apreciată la Junimea şi nu numai (debutează în 1867, în Convorbiri literare, dar colaborează la principalele reviste literare ale epocii din toate provinciile), ea oferă un termen de comparaţie relevant pentru ceea ce însemna sensibilitatea lirică romantic-postpaşoptistă, în gamă minoră, în care va izbucni inovaţia eminesciană

Poezii (Iaşi, 1874), Un tutor (Oradea, 1881), Fata stolerului (Sibiu, 1884), Sfîntul Nicolae (Sibiu, 1885), Povestiri adevărate (Bucureşti, f.a.)

Durerea