M

Poet, prozator şi dramaturg. Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în ziarul Telegraful român (Sibiu, 1870). Tînăr, începe o asiduă activitate publicistică, colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimporană, Telegraful, scoate el însuşi un ziar, Oltul (1873), ale cărui poziţii violent antidinastice îi aduc arestarea şi detenţia (1875, este achitat în 1876), alte publicaţii efemere (1877- Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea). În 1880, întemeiază revista Literatorul, care va apărea pînă în 1919 (cu întreruperi pricinuite de dificultăţile vieţii creatorului său), devenind principala tribună a scriitorului şi a grupului de tineri discipoli care aderă la noua estetică propusă de acesta. Atitudini publice discutabile (în special faţă de scriitorii de la Junimea) determină o anume izolare a scriitorului în lumea literară (alege calea autoexilului, locuind la Paris din 1883 pînă în 1885, apoi, intermitent, din 1902 în 1913). În tinereţe, scrie o poezie mesianică, romantică, retorică, angajată sau reflexivă (v. ciclul Nopţilor), avîndu-i ca modele pe Bolintineanu, Heliade-Rădulescu, Alfred de Musset. Primul său manifest simbolist, Poezia viitorului, datează din 1892. Revista Literatorul este însoţită de un cenaclu cu acelaşi nume – foarte important în constituirea sensibilităţii poetice româneşti posstromantice, simboliste. Poezia sa de maturitate rămîne ancorată fundamental în orizontul romantismului, strălucind însă prin originalitatea viziunii şi îndrăzneala inovaţiilor stilistice. Este unul dintre cei mai importanţi poeţi români

Prima verba, poezii (Bucureşti, 1872), Ithalo, poemă (Bucureşti, 1878), Parizina. După Lord Byron (Bucureşti, 1878), Poesii (Bucureşti, 1882), Dramă banală, nuvelă (Bucureşti, 1886), Excelsior, poezii (Bucureşti, 1895), Bronzes (în franceză, Bucureşti, 1897), Cartea de aur a lui Alexandru Macedonski (Bucureşti, 1902), Le calvaire de feu (Paris, 1906), Flori sacre. Cărţile albe (Bucureşti, 1912)

Noapte de decemvrie

Istoric, filolog, lingvist. Ideolog al Şcolii Ardelene, îşi face studiile liceale la Tîrgu Mureş şi la Blaj, unde este hirotonisit preot; urmează studii de filosofie şi teologie la institutul “De Propaganda Fide” din Roma şi studii de drept la Viena, unde este elev la şcoala „Sant’Anna”. La întoarcerea în Transilvania, după ce renunţă la preoţie, devine profesor de filosofie la Blaj şi apoi cenzor şi corector de cărţi româneşti la Tipografia regală din Buda (1809-1921). Împreună cu S. Micu-Klein şi G. Şincai, elaborează programul politic şi cultural al Şcolii Ardelene: pornind de la principii al iluminismului iosefinian, identifică în anticele origini latine ale poporului şi limbii române argumentul întemeietor pentru a-şi întemeia cererile înaintate autorităţii imperiale cu privire la recunoaşterea drepturilor politice şi civile ale naţiunii române din Transilvania. Este autorul unor opere de istorie, între care un loc însemnat ocupă Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812) şi Istoria besericei românilor atît a cestor dincoace, cît şi a celor dincolo de Dunăre (1813), precum şi al unor tratate lingvistice, Disertaţie pentru începutul limbei româneşti (1812), Ortographia romana sive latino-valachica, una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur (1819)

Propovedanii la îngropǎciunea oamenilor morţi (Buda, 1809); Didahii adecǎ învǎţǎturi pentru creşterea fiilor la îngropǎciunea pruncilor morţi (Buda, 1809); Prediche sau învǎţǎturi la toate duminecile şi sǎrbǎtorile anului (Buda, 1810-1811; ed. II, Cluj, 1906, în appendice Propovedanii la îngropǎciunea oamenilor morţi); Istoria pentru începutul românilor în Dachia (Buda, 1812; ed. II, Buda, 1834; ed. III, Budapesta şi Gherla, 1883); Disertaţie pentru începutul limbei româneşti şi Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor, în Istoria pentru începutul românilor în Dachia (Buda, 1812); Istoria besericei românilor atât acestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunǎre (Buda, 1813; scrierile inedite în T. Cipariu, Acte şi fragmente (Blaj, 1855) şi în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 1906); Rǎspunsul la Cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei ceii pentru începutul românilor în Dachia, (Buda, 1814); Animadversiones în recensionem Historiae de origine Valachorum în Dacia (Buda, 1814); Reflexiones în Responsum Domini Recensentis Viennensis ad Animadversiones în recensionem Historiae de origine Valachorum în Dacia (Pesta, 1815); Contemplatio recensionis în valachicam Anticriticam litterariis Ephemeridibus Viennensibus, 1816 divulgatae (Buda, 1816); Orthographia romana sive latino-valachica, una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur (Buda, 1819); Dialog pentru începutul limbei românǎ întrǎ nepot şi unchi, în Orthographia romana sive latino-valachica... (Buda, 1819); Protopopadichia, adecǎ puterea, drepturile şi privileghioanele protopopilor celor româneşti din Ardeal, fragmente în Sionul românesc (nr. 10-11, 1865; nr. 2, 4-6, 9-16, 1866); Fragmente inedite din ale lui P. Maior, în Archiv pentru filologie şi istorie (nr, 2, 15, 17. 18, 19, 1867-1868); Procanon ce cuprinde în sine cele ce sînt de lipsǎ spre înţǎlesul cel deplin şi adevǎrat al canoanelor şi a toatǎ tocmeala bisericeascǎ spre folosul mai cu seamǎ a românilor, ed. îngrijitǎ de C. Erbiceanu (Bucureşti, 1894); traduceri: Francisc Heintl, Învǎţǎtura pentru prǎsirea pomilor scrisǎ de ~ (Buda, 1812); D. Nep. Neuhold, Învǎţǎturǎ de a face sirup şi zahar din mustul tuleilor de cucuruz dupǎ ce s-au cules cucuruzul de pre ei, întocmitǎ de ~ (Buda, 1812); Ioann Bürger, Dissertaţie a lui ~ despre zahar carele din must de tulei de cucuruz şi de jugastru se face. Scurtatǎ şi pre limba romǎneascǎ prefǎcutǎ (Buda, 1813); Şaptal, Rosier, Parmentier şi Dussieux, Învǎţǎturǎ despre agonisirea viţei de vie şi despre mǎiestria de a face vin. vinars şi oţet, întocmitǎ de autorii ~ şi întru acest chip scurtatǎ de abatul Ludovic Mitterpaher, iarǎ acum prefǎcutǎ în limba româneascǎ (Buda, 1813); Învǎţǎturǎ pentru ferirea şi doftoriia boalelor celor ce se încing prin ţarǎ şi a celor ce se leagǎ şi a unor boale sporadice, adecǎ pe ici pe colo îmblǎtoare ale vitelor celor cu coarne, precum şi a cailor şi a porcilor (Buda, 1816); Fénelon, Întǎmplǎrile lui Telemah fiiului lui Ulise (Odisseus), întocmite de Fénelon, arhiepiscopul Cambriei, acum întâi de pre limba italieneascǎ pre limba româneascǎ prefǎcutǎ de ~, tom I (Buda, 1818)

Istoria pentru începutul românilor în Dacia (fragment)

Intelectual, filolog. Înrudit pe linie maternă cu Petru Maior, îşi schimbă numele de Trifu în Măiorescu/Maiorescu, pentru a-şi evidenţia originile transilvănene. După studii liceale la Blaj, urmează cursuri de teologie la Seminarul Central din Pesta. Părăseşte cariera religioasă şi asumă diverse slujbe în administraţia principatului muntean. În 1848, în vremea mişcărilor revoluţionare, citeşte în curtea Şcolii centrale din Craiova Proclamaţia de la Izlaz. Din 1849 în 1857 este traducător pe lîngă Ministerul de Justiţie din Viena. În 1859, se mută la Bucureşti, unde predă la Colegiul „Sf. Sava” şi la Şcoala superioară de Litere, colaborînd între altele la întemeierea Societăţii Literare Române. Susţine lupta pentru independenţă a Transilvaniei şi unirea Principatelor într-o serie de articole apărute cu precădere în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură

Cuvîntul ce s-a spus cu prilejul examenului din 4 iulie 1837, în Muzeul naţional (nr. 9, 1837); Scrisoare către G. Bariţ, în Foaie literară (nr. 16, 1838); Asupra ortografiei româneşti, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (nr. 23-25, 1838); Despre vechimea românilor în Ardeal şi deosebit pe pămîntul ce se zice Fundus Regius, adecă Pămîntul săsesc, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (nr. 36-39, 1842); Antipapadopul sau Autorii dicţionarului de Buda apăraţi în contra domnului Gr. Papadopul, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (nr. 11-13, 1843); Antischiaul. Adecă o înfruntătură dată unui român care voieşte a ne face schiai sau sloveni, în Foaie pentru mime, inimă şi literatură (nr. 2-6, 1847); Refutarea părerei d-lui I.K. Schuller despre germana origine a limbei române, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (nr. 15-22, 1847); Studii asupra limbei române, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (nr. 14-19, 1848; nr. 10-12, 1850); Puţine cuvinte pregătitoare la studiul limbii româneşti, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (nr. 8-9, 1850); Moldau und Wallachei, în Karl von Rotteck und Kar1 Welcker, SlaatsLexikon. Encyclopädie der sämmtlichen Staatswissenschaften für alle Stande, dritte Auflage, Bd. I (Leipzig, 1864); Itinerar în Istria şi Vocabular istriano-român, ed. îngrijită şi pref. de T. Maiorescu (Iaşi, 1874; ed. II, Bucureşti, 1900)

Critic literar şi estetician. Studii la Viena şi Berlin (licenţă, aici, în filosofie, luată în 1859), doctorat în filosofie la Giessen (1859), licenţe în litere şi în drept la Paris (1860-1861), după care se întoarce în România, pentru a începe o carieră extrem de bogată şi încununată de succese, ca universitar, om politic, jurist şi – mai important pentru istoria literară - creator de sistem, de opinie, de şcoală. În 1863 este ales decan al Facultăţii de Filosofie, apoi Rector al Universităţii din Iaşi. Va fi şi Rector al Universităţii din Bucureşti, între anii 1892-1897). Împreună cu alţi tineri cărturari ieşeni, iniţiază în 1863 un ciclu de “prelecţiuni populare” care va constitui actul de naştere al societăţii Junimea. Din 1867, societatea are o revistă, Convorbiri literare, unde T. Maiorescu îşi va publica scrierile critice cele mai importante, după cum vor publica principalii scriitori români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, în frunte cu “marii clasici” (Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale), în a căror “clasicizare” T. Maiorescu însuşi avea să joace un rol determinant (v. În contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868, Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872).Pune bazele criticii literare estetice. Canonul literar românesc modern (Eminescu şi poeziile lui, 1889), ca şi ideile despre literatură cu impactul cel mai mare în constituirea modernităţii româneşti (autonomia esteticului, critica “formelor fără fond”, definiţiile idealiste, în descendenţă hegeliană, ale frumosului, poeziei, sensibilităţii etc.) îi aparţin, de asemenea

Regulile limbei române pentru începători (Iaşi, 1864), Despre scrierea limbei române (Iaşi, 1866), Poesia română. Cercetare critică, urmată de o alegere de poesii (Iaşi, 1867), Contra Şcoalei Bărnuţiu (Iaşi, 1868), Beţia de cuvinte în “Revista contimporană” (Iaşi, 1873), Răspunsurile “Revistei contimporane” (Iaşi, 1873), Critice (Bucureşti, 1874, ed. adăugită: 1892-1893)

1. În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868); 2. Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)

Poet, prozator, eseist, publicist, traducător. Studii de Drept la Universitatea din Bucureşti (licenţă în 1913). Debutează ca elev în revista şcolară Răsăritul (1906). Ulterior, va începe să publice în 1912, în revista Insula, de orientare simbolistă. Participă ca voluntar la războiul balcanic (1913). Tot mai apropiat de modernismul literar european (cu deosebire de acela de expresie franceză), va deveni unul dintre cei mai importanţi poeţi ai perioadei interbelice

Figurile de ceară. Poeme în proză (Bucureşti, 1912)

Apa

Publicist, traducător. Studii la Academia Grecească din Bucureşti şi la Colegiul „Sf. Sava”, perfecţionate în lungi sejururi la universităţile din Pisa şi Paris. Profesor de matematică, franceză şi retorică la „Sf. Sava”, participă activ la iniţiativele culturale ale lui Heliade Rădulescu, aplicînd programul iluminist al Societăţii Literare şi colaborînd la cele mai importante reviste ale epocii, între care Curierul românesc, Gazeta Teatrului Naţional, Muzeu Naţional, Conservatorul progresit. Este autorul unui Curs de retorică (1834), în care coroborează doctrina literară elaborată de Heliade Rădulescu cu exemple din poeţi preromantici şi romantici, străini şi români. Între operele traduse, amintim antologia din creaţia poetului englez Young, Culegere din cele mai frumoase Nopţi ale lui Young (1831)

M-me de Tencin, Viaţa Contelui de Comminj sau Triumful virtuţii asupra patimii amorului, (Sibiu, 1830); Culegere din cele mai frumoase Nopţi ale lui Young (Bucureşti, 1831; ed. II, Bucureşti, 1835); Curs de retorică, Bucureşti, 1834; Gil Blas de Santilan (Bucureşti, 1837); Datoriile omului creştin. Întemeete pe Învăţăturile sfintei Scripturi şi date la lumină pe limba patriii în zilele prea înălţatului domn stăpînitor a toată Ţara Românească Alex. Dimitrie Ghica V.V. De paharnicu Simeon Marcovici (Bucureşti, 1839); Marmontel, Velisarie (Bucureşti, 1843); G. de Mably, Dialogurile lui Focion asupra închinării moralului cu politica (Bucureşti, 1844); Ulivo Bucchi, Francesca de la Rimini (Bucureşti, 1846); V. Alfieri, Filip, Orest (Bucureşti, 1847)

Folclorist şi etnograf, scriitor. Studii superioare de teologie la Cernăuţi (1871-1875). Debutează în Familia (1866), cu articolul Datinile poporului român. O nuntă la Ilişeşti în Bucovina. Scrie de asemenea poezii originale pe model folcloric (publicate tot în Familia , în 1870-1871), mai tîrziu – amintiri şi prelucrări de proză folclorică, incidental – istorie literară. Contribuţiile sale deosebite sunt în sfera folcloristicii şi etnografiei

Poezii poporale din Bucovina. Balade române culese şi corese (Botoşani, 1869), Poezii populare româneşti I-II (Cernăuţi, 1873-1875), Tradiţiuni poporale române (Sibiu, 1878), Ornitologia poporană română, I-II (Cernăuţi, 1883), Descîntece poporane române (Suceava, 1886), Tolpa şi Ştefan Vodă (Braşov, 1886), Bărnuşca. Istorie populară (Braşov, 1887), Biserica din Părhăuţi în Bucovina (Bucureşti, 1887), Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ (Bucureşti, 1890), Înmormîntarea la români. Studiu etnografic (Bucureşti, 1892), Naşterea la români. Studiu etnografic (Bucureşti, 1892), Satire poporane române (Bucureşti, 1893), Păsările noastre şi legendele lor (Bucureşti, 1895), Sf. Ion cel Nou de la Suceava. Schiţă istorică (Bucureşti, 1895), Tradiţii poporane române din Bucovina (Bucureşti, 1895), Răsplata. Poveşti din Bucovina (Suceava, 1897), Sărbătorile la români. Studiu etnografic I. Cîrnilegile (Bucureşti, 1898), II. Păresimile (Bucureşti, 1899), III. Cincinzecimea (Bucureşti, 1901), Condica mănăstirii Voroneţul (Suceava, 1900), Inscripţiuni de pe manuscripte şi cărţi vechi din Bucovina, I (Suceava, 1900), Poezii poporale despre Avram Iancu (Suceava, 1900), Portretul lui Miron Costin, mare logofăt şi cronicar al Moldovei (Bucureşti, 1900), Cronica mănăstirii Solca (Suceava, 1902), Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic (Bucureşti, 1903), Legendele Maicii Domnului. Studiu folcloristic (Bucureşti, 1904), Hore şi chiuituri din Bucovina (Bucureşti, 1910)

Folclorist, etnograf şi prozator. Studii universitare de Drept la Pesta şi Viena (licenţă în 1856), doctorat în Drept; va face carieră ca notar, asesor de tribunal, judecător în oraşe din Transilvania şi la Budapesta. Debutează cu poezia Mila păcii (în revista Amicul poporului, 1848). Colaborează la majoritatea periodicelor importante în viaţa culturală a provinciilor româneşti din Imperiul Austro-Ungar (Albina, Columna lui Traian, Concordia, Familia, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Gazeta de Transilvania, Luminătorul, Naţionalul, Opinca, Telegraful român, Transilvania etc.) Are o activitate prodigioasă de folclorist, etnograf, istoric, în care urmează preceptele Scolii ardelene, pledînd pentru o viziune luministă asupra culturii naţionale. Membru al Academiei Române (1881). Ca scriitor de literatură originală (sporadic), nu se distinge prin originalitate; publică în periodice versuri patriotice, pe model folcloric (Florile amorului, Păstorii iubitori, Strigoiul), o nuvelă istorică (Petru Rareşiu, principele Moldovei, 1862), o piesă de teatru (Peţitorii, 1905)

Doi foscari (Timişoara, 1851), Detorinţele noastre, un discurs popular închinat preoţilor şi învăţătorilor români (Viena, 1858), Învăţătorul şi poporul (Sibiu, 1858), Poesia popurala, I (Pesta, 1859), Istoria română naţională pentur tinerimea română (Sibiu, 1861), Petru Rareşiu, principele Moldovei (Sibiu, 1862), Poesia popurala, II (Viena, 1867), Epistola deschisă catra dnii protopopi, preoţi, profesori, învăţători şi cătră literaţii români (Pesta, 1870), Doi feţi cotofeţi sau doi copii cu părul de aur (Pesta, 1871), Arghir şi Ileana Cosînzeana (Pesta, 1872), Seran şi Zoran, Setilă, Mezilă şi Zorilă (Pesta, 1873), Urieşul cu ochi în frunte. Urga Murga (Pesta, 1874), Steaua Magilor sau Cîntece la Naşterea Domnului Isus Cristos (Biserica-Albă, 1875), Viaţa şi operele lui Petru Maior (Bucureşti, 1881), Cultul păgîn şi creştin, I, Sărbătorile şi datinile romane vechi (Bucureşti, 1884), Novăceştii (Timişoara, 1886), Dialectul român bănăţean (Lugoj, 1902), Sara, Miază-noapte şi Zorile (Sibiu, 1908), Ţara Severinului sau Oltenia (Bucureşti, 1910)

Prozatoare, memorialistă. Studiază pianul la Paris, Viena şi Berlin. Debutează cu nuvela Nataliţa (Viaţa românească, 1908). Colaborează la Viaţa românească, Sburătorul, Adevărul literar şi artistic, Lectura pentru toţi. Scrie nuvele inspirate de nostalgia unei societăţi patriarhale, moldoveneşti, în care personaje umile ascund semnele unor drame mocnite, înnăbuşite. Sentimentalismul subiectelor şi scriitura diluată, edulcorată, caracterizează o literatură minoră

Ada Lazu. Nuvele (Bucureşti, 1911)

Prozator, geograf. Studii superioare la Universitatea din Bucureşti (licenţiat în 1892), apoi la Paris, Berlin şi Leipzig (1892-1899), unde se va specializa în geografie (este considerat întemeietorul geografiei româneşti moderne). Face carieră universitară la Bucureşti (1900-1938). Este ministru al Învăţămîntului (1918), membru al Academiei Române (1915). Membru al Junimii, este director la Convorbiri literare (1907-1920), unde publică, de altfel, articole literare, povestiri, studii de specialitate în diferite domenii. Concepţia sa despre literatură este tradiţionalistă, pledînd pentru inspiraţia naţională şi pentru îngemănarea dintre etic şi estetic

Către noua generaţie (Bucureşti, 1912), Ofensiva naţională (Bucureşti, 1913), Primăvara literară (Bucureşti, 1914)

Poetă şi prozatoare. Debutează în revista Noul Curier român (1872), cu nuvele semnate Corina. Publică poezii sentimentale (multe – pastişe ale stilului elegiac eminescian, şi inspirate de dragostea pe care i-o poartă lui Mihai Eminescu) în Columna lui Traian, Convorbiri literare, Familia. Relevante pentru gustul sentimental-edulcorat al epocii, scrierile ei sunt interesante astăzi din perspectiva poveştii de dragoste trăite cu Mihai Eminescu, pe care îl cunoscuse în anii vienezi ai poetului

Poezii (Bucureşti, 1887), Poezii (Bucureşti, 1909), Poezii (Bucureşti, 1914)

La portretul unui poet

Versuri (Iaşi, 1883), Feciorul popii (Bucureşti, 1887); Dinu Milian (Bucureşti, 1887), Scrisori către ţărani (Bucureşti, 1892), Scrisori către iubită (Bucureşti, 1897), Letopisiţii, I-II (Bucureşti, 1908), Rochia Catiţei (Bucureşti, 1910), Dinu Milian, II – O viaţă (Bucureşti, 1914)

Prozatoare, autoare dramatică, traducătoare. Studii superioare la Geneva (licenţă în Litere şi doctorat în Filosofie, în 1895), întoarsă în ţară va fi profesoară la licee bucureştene (din 1902 devine directoarea Azilului “Elena Doamna”). Debutează publicistic cu o nuvelă, în România liberă (1884). Scrie o proză de notaţie fină, sentimentală, de lirism intim, cu numeroase elemente autobiografice, precum şi literatură pentru copii, teatru (rareori reprezentat). Are o activitate bogată de profesor (este autoare de manuale) şi traducător. Este considerată una dintre primele scriitoare române moderne

Théano. Roman (Bucureşti, 1910), Isvoade strămoşeşti (Bucureşti, 1911)

Poetă de factură simbolistă, cultivată, cu lecturi bogate, care repercutează asupra vocii sale prea puţin individualizate. Debutează în revista Lumina (1906). Spre sfîrşitul vieţii, a publicat şi memorialistică şi traduceri

Garoafe roşii (Bucureşti, 1914)

Dramaturg. Nepot al poetului Matei Milu. Începe să studieze cu preceptori privaţi, frecventează colegiul Cuénin şi Academia Mihăileană din Iaşi. Din 1840 în 1845 urmează cursuri de artă dramatică la Paris. Actor foarte apreciat de public, participă activ la organizarea instituţiilor teatrale din Iaşi şi Bucureşti. Creaţia sa dramatică cuprinde adaptări de piese străine, îndeosebi franceze, şi comedii de moravuri de mică valoare literară

Un poet romantic (Iaşi, 1850; II ed. 1896); Baba Hîrca (Bucureşti, 1851); Masca pe obraz sau Hai să rîdem (Bucureşti, 1862); Iluziuni şi realităţi... (f. l., f.a.); Apele de la Văcăreşti (Bucureşti, 1872); Chiriţa la espoziţia de la Viena (f. l, f.a.)

Poet. Începe studiile cu preceptori privaţi, primeşte o educaţie tradiţională care cuprinde cunoaşterea limbilor franceză şi greacă. În timpul unui sejur la Sankt-Petersburg învaţă ruseşte. Poet contemporan cu Ienăche Văcărescu, creaţia sa conţine poezii de dragoste în stil anacreontic şi portrete satirice ale unor personalităţi publice contemporane, compoziţii care evidenţiază obedienţa sa la modelul grecesc aflat în epocă la apogeu. Opera lui s-a păstrat în manuscris

[Poezii] în I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din veacul XVIII: Matei Milu, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii literare, tom. XX, 1897-1898

Istoric literar şi prozator. Studii la Universitatea din Bucureşti, doctorat în Litere şi Filosofie, a fost profesor şi avocat. Colaborează la numeroase reviste (Convorbiri literare, Luceafărul, Tribuna, Rampa, Universul, Adevărul literar, Flacăra, Dimineaţa etc.). Este celebru nu atît prin cantitatea (mare) a operei sale artistice (de un gust de altfel îndoielnic) şi ştiinţifice (de o onestitate la fel de îndoielnică), cît prin calitatea falsurilor documentare pe care aceasta se bazează

Eminescu comemorativ (Iaşi, 1909), Caragiale, omul şi opera (Iaşi, 1912), Artistul reginei (Iaşi, 1913), Eminescu în faţa justiţiei (Bucureşti, 1914), Umbra lui Christ (Bucureşti, 1914), Veronica Micle, muza lui Eminescu (Bucureşti, 1914)

Poet, prozator, dramaturg, unul dintre scriitorii majori ai modernismului interbelic. Între 1900 – 1904 trăieşte la Paris, prilej de a se familiariza cu mediul boemei artistice, dar şi cu inovaţiile estetice ale epocii. Prolific, înainte de a fi neapărat inovator, debutează în Povestea vorbei (1897), colaborează la Convorbiri critice, este remarcat de Mihail Dragomirescu şi de Ion Luca Caragiale, conduce două reviste simboliste, Revista celorlalţi (1908) şi Insula (1912). Deja volumul din 1908, Romanţe pentru mai tîrziu, marchează o răscruce semnificativă în istoria modernismului românesc, prin practicarea versului liber, opţiunea decisivă pentru simbolism, inovaţia lexicală etc

Romanţe pentru mai tîrziu (Bucureşti, 1908), Casa cu geamurile portocalii (Bucureşti, 1908), De vorbă cu mine însumi (Bucureşti, 1913)

Romanţa celor trei corăbii

Prozator; absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi, va funcţiona ca medic, cu o bogată activitate ştiinţifică. Este membru fondator al revistei Viaţa românească, unde debutează cu proză scurtă (1906). Scrie proză umoristică, dar comicul este potenţat de situaţii tragice, asociind în mod particular umorul şi cruzimea. Opera va fi publicată în volum numai după primul război mondial

Critic literar şi publicist. Studii de drept la Viena şi Berlin (unde îşi ia doctoratul în 1879). Avocat şi profesor de drept la universităţile din Iaşi (din 1884) şi Bucureşti (1890), publică numeroase studii de specialitate. Este membru al Junimii, redactor la revista Era nouă (1889-1900), în 1913 intră în Partidul lui Take Ionescu. Activitatea lui literară este sporadică şi nesemnificativă, importantă fiind aceea de polemist pro-junimist

Pseudonim al lui Moise Froim. Autor de aforisme. Negustor ambulant, se numără printre creatorii orali care îşi trag inspiraţia din observarea contextului social şi a tipurilor umane care populau capitala românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din 1858 pînă în 1870, maximele sale au fost reunite în volumaşe care s-au bucurat de o largă difuzare

Diata lui Cilibiu Moisi vestitul (Bucureşti, 1858); Viaţa şi proverbele lui ~ de la 1859 decembrie 5 (Bucureşti, 1859); Visul de 48 nopţi al lui ~ (Bucureşti, 1861); Anecdote şi poveţe din reflexiele lui ~, vestitul din Ţara Românească (Bucureşti, 1862); Practica lui ~ (Bucureşti, 1862); Practica şi culegeri ale lui ~ (Bucureşti, 1863; ed. III, 1864); Practica lui ~ (Bucureşti, 1865); Practica lui ~ (Bucureşti, 1866); Gîndurile a 40 de nopţi ale lui ~ (Bucureşti, 1867); Practica lui ~ (Bucureşti, 1868); Anul nou 1869. Apropourile lui ~ (Bucureşti, 1869); Gîndurile de 40 de nopţi ale lui ~ (Bucureşti, 1870); Păcăliturile lui Tilu Buh-Oglindă împreună cu o parte din Testamentul lui ~ (Bucureşti, 1883); Practica şi apropourile lui ~, vestitul din Ţara Românească, adunate şi aranjate după materii şi precedate de biografia lui Cilibi Moise de M. Schwarzfeld (Craiova, 1883; ed. II, 1901)

Poet, prozator şi dramaturg, a cărui activitate principală s-a desfăşurat în perioada interbelică. Licenţiat în Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti (1902). Debutează în Epoca literară (1899), cu versuri; colaborează la Floare albastră, Evenimentul literar, Revista modernă, artă şi literatură română, Noua revistă română, Convorbiri critice, Rampa, Flacăra, Sămănătorul, Luceafărul etc. Autor al unei opere literare minore, interesante azi doar din perspectiva istoriei sămănătorismului, a cărui ideologie o ilustrează, cu puteri artistice limitate

Flăcări. Poezii (Bucureşti, 1907), Cîntarea cîntărilor (Bucureşti, 1908; prelucrare în versuri după Biblie), Poezii (Bucureşti, 1908), Cetatea Soarelui şi alte poeme (Bucureşti, 1910), O privire asupra artei dramatice (Bucureşti, 1912), Venus şi Gioconda (Bucureşti, 1912), Fluturii. Comedie în versuri (Bucureşti, 1914)

Filolog, traducător. Pe lîngă meseria de medic oftalmolog, are o activitate prodigioasă de promovare a culturii româneşti în Transilvania, inspirată de preceptele iluminismului iosefinian. Întemeiază primul ziar românesc, Foaie românească pentru sătean (1789), şi prima societatea academică română, „Societatea Filosofică a Marelui Principat al Transilvaniei” (1795-1915). Se numără printre semnatarii Supplex-ului libellus valachorum (1791). Este autorul unei gramatici şi a unui dicţionar român-german, în care, inspirîndu-se din principiile stabilite de ideologii Şcolii Ardelene, manifestă totuşi excese etimologice. În 1798, publică un manual de retorică în care, alături de normele tehnice care privesc oratoria, formulează şi norme comportamentale ale bunului cetăţean

Ode Entru pomenirea Muterei tsei dja pururja a Augusztei Marjej Theresjej (Sibiu, 1781); Economia stupilor acum întîi izvodită şi dată de Ioan Molnar doftorul de ochi în marele Principat al Ardealului (Viena, 1785); Deutsch-Wallachische Sprachlehre (Sibiu, 1788; ed. lI, 1810; ed. III, 1823); Paraenesis ad auditores chyrurgiae în Lyceo Regio Academico Claudiopolitano... (Sibiu, 1793); Înştiinţarea Societăţii Filosofeşti din Ardeal (Sibiu, 1795); Începuturi temeinice ale istorii de obşte. Istorii vechi (Sibiu, 1798); Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări (Buda, 1798); Istorie universală adecă de obşte, care cuprinde în sine întîmplările veacurilor vechi, întocmite prin signor Millot commembrul Academiei frînceşti din Lyon. Iară acuma întîia dată tălmăcită în limba românească, t. I (Buda, 1800); Povăţuire cu praxis cătră sporirea stupilor (Sibiu, 1808); Wörterbuchlein Deutsch und Wallachisches (Sibiu, 1822); Elementa Grammaticae latinae (Sibiu, 1822)

Autor dramatic şi prozator. Studii de Litere şi Filosofie la Paris şi Bruxelles (neîncheiate însă cu o licenţă). A fost un militant socialist, ziarist şi om politic cu convingeri socialiste, participînd la înfiinţarea a numeroase publicaţii ale mişcării socialiste româneşti: Dacia viitoare, Muncitorul, Revista socială etc. Din 1885 este redactor pentru partea literară a Contemporanului; colaborează la extrem de multe periodice ale timpului. Scrierile literare, minore (proză poematică), rămîn răspîndite în reviste, ca şi traducerile literare. Cele două tragicomedii, Ştefan Hudici şi Zulniea Hîncu, inspirate din conteporaneitate, nu depăşesc nici ele nivelul tezist minor

Ştefan Hudici (Bucureşti, 1891), Zulniea Hîncu (Bucureşti, 1891)

Poet. Formaţie de autodidact, realizată prin lectura autorilor clasici şi contemporani, între care Christopoulos, poeţii Văcăreşti, Conachi. Poet al tranziţiei, în a cărui operă se amestecă elemente ale modelului clasic din secolul al XVIII-lea şi inovaţiile romantice ale secolului al XIX-lea: scrierile lirico-amoroase oscilează între adeziunea la convenţia neoanacreontică şi expresivitatea subiectivă romantică; poezia civică reflectă preceptele iluminismului ardelean. Acestui ultim tip îi aparţine Plîngerea şi tînguirea Valahiei asupra nemulţemirii streinilor ce a derepănăt-o (1825), citat de Eminescu în Epigonii, şi volumul de satire Caracteruri (1825)

Rost de poezii adecă stihuri (Bucureşti, 1820); Caracteruri (Bucureşti, 1825); Plîngerea şi tînguirea Valahiei asupra nemulţemirii streinilor ce au derăpănat-o (Bucureşti, 1825); Poesii (Bucureşti, 1837)

Rost de poezii

Poet. Studii de drept şi carieră în magistratură. Apropiat al grupării lui Macedonski, care îl apreciază pentru opţiunile simboliste. Debut în revista Forţa morală (1901) a aceluiaşi Macedonski. Scoate, în 1904, revista simbolistă Aripi negre, din care apar doar două numere. Colaborează la Literatorul,Convorbiri criticei etc. Poeziile de debut (publicate înainte de 1914) îmbină accente simboliste cu o recuzită romantică, pe model eminescian

Aripi negre. Poezii (Bucureşti, 1909) 

Poet, ziarist. Începe să studieze în oraşul natal, continuîndu-le la Blaj, unde frecventează cursuri de filologie şi teologie. Din 1838 este profesor la Braşov, participă la mişcările revoluţionare din 1848, colaborează la diverse reviste ardelene, între care Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Gazeta din Transilvania, Telegraful român. Renumele său este legat de creaţiile patriotice, între care poemul Un răsunet, scris pe modelul poeziei Deşteptarea României de Alecsandri, pus pe muzică de A.Pann, care va deveni imnul de stat al României. Creaţia sa jurnalistică conţine articole de vulgarizare, pe teme de economie şi critică literară. Figura sa de poet-patriot va inspira drama omonimă, neterminată, a lui Eminescu

Din poesiele lui Andrei Murăşanu (Braşov, 1862; ed. II, Sibiu, 1881)

Un răsunet