Duiliu Zamfirescu
Viaţa la
ţară
Cap. I
Cum ridici priporul
Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu
Murguleţ, case bătrîneşti şi sănătoase, cum
nu se mai întîlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti.
De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur pînă
cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stînga, pe
desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe
cotiturile uliţelor strîmbe ale satului.
Toată curtea
boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu
cîrduri întregi de gîşte, de curci şi de claponi;
cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă
a treabă de colo pînă colo - şi seara, cînd vine
cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind
neunsă între furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale
căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul.
Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare
populată şi bogată.
Într-o zi de
vară, pe ia vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul
clopotelor unor poştalioni ce intrau în curte cu strigăte
şi saltanat. Atît el cît şi nevastă-sa Sofiţa
săriră din paturile lor de cit, si se uitară pe fereastră.
- Iii!... e greu de noi! Tănase
Scatiu cu mai-că-sa!... exclamă boier Dinu.
‑ Da' nu-i mai zice aşa,
omule, că te-a auzi a fată... Ia-ţi mai bine surtucul şi
ieşi-le înainte.
Coana Sofiţa
trecu repede în odaia de alături să se mai diretice la cap, iar
boier Dinu îşi trase în fugă cizmele
(strîngînd din ochi şi blestemînd), îşi
luă haina în spinare şi ieşi să-şi
întîmpine musafirii.
‑ Salutare, nene Dinule, zise
noul venit, scuturînd pe bătrîn de mînă.
Iacătă, am venit cu mama.
‑ Sărut mîna,
coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grîu mult, zise Murgulet, sărutîndu-i mîna
cam din fugă.
‑ Sărut ochii, mamă;
da' ce se potriveşte, eşti fodul coane Dinule! Uite, zău,
maică, zise ea lui fiu-său, parcă văd pe căminarul
Tasache Murgu; uite, leit-poleit curn e conu Dinu: nalt, uscăţiv la
chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasă, zău, coane Dinule, că
sunteţi fodui... Auzi, de
atîţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu
loveşti dumneata o dată pe la mine!...
‑ Uite, zău, coană
Prohiro, ai dreptate; da' nu ştiu cum s-a făcut...
Vorbind astfel, bătrîna
îngălbenea, începea să înghită în sec,
se foia fără rost, pînă ce căzu pe o bancă din
cerdac.
‑ Aoleo, coane Dinule, zise ea
repede, făcîndu-şi vînt cu mîna, îmi vine
rău...
‑ Puţin coneac, strigă fiu-său, ori
apă de Vals, repede să ne dea ceva...
Murguleţ se
repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecît cu o
sticlă de coniac, pe care o vărsă mai toată în capul
coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-şi
vie în fire.
În vremea asta
se arătă şi Sofiţa Murgulet.
Ea dete pe
bărbaţi la o parte, săruta mîna bătrînei, o mai
strînse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, că
îşi veni baba în simţiri.
‑ Doamne, coană
Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!... Ia să intrăm
înăuntru, că pe năbuşala asta te bolnăveşti
din senin, zău.
Şi,
ţinînd pe babă de subsuori, trecură într-o odaie
răcoroasă, mare, în care bătrîna păru a se
înzdrăveni ca prin
farmec.
Sofia Murguleţ
se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-şi
istorisească patima de la descălicătoare, îi dete cafea cu
lămîie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei —
iar pe de altă parte porunci să aducă tînărului
dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.
‑ Ia spune-ne, coană
Profirito, cum îţi vine?...
Aci, începu bătrîna o
lungă şiretenie de vorbă:
‑ Uite, maică, îmi
vine aşa un nixis pe la stomah, şi parcă numa ia aşa
mă zgîlţîie de chiept, şi să te ţii numa
goană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri
în tîmple, de mă prăpădesc, maică!...
‑ Şi nu iai nimic dumneata
pentru asta?
‑ Da' cîte n-am făcut!
N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba
consulturi, ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs...
‑ De Vals, mamă, o
îndreptă fiu-său.
Pe
cînd ei vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac din fund,
şi de sub perdelele albe de ţară se ivi un chip rotund de
fată, care, dînd de obrazurile nouă ale musafirilor, se
făcu stacojiu.
‑ Mămucă dragă...
avu ea aerul de a începe.
Dar, în
mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune
după toate regulile ceremonialului de la pension, şi dete năvală să iasă pe
cealaltă uşe. Coana Sofiţa o opri.
‑ Tinco! Da' nu saluţi
lumea? Unde te duci? Fata se opri din nou, nehotărîtă. Obrazul
mame-si luase expresia obişnuită de nemulţumire şi
descurajare, cînd i se întîmpla cîteodată să
se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvîrşire de
stîngăcia ei.
‑ Sărută mîna
coanei Profiriţe, zise mamă-sa.
Un moment, cît
mai trecu pînă să se hotărască fata, coana Profira
îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată
răutatea lor bătrînească. Fata auzise vorbindu-se în
casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de
nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al
tatălui lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea în casa lor i
se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din
urmă se duse să sărute mîna coanei Profire.
Bătrîna o sărută pe obraz,
uitîndu-se la ea lung şi scuturîndu-şi
valurile de carne de pe trup, de pofta rîsului.
‑ Ptiu, să nu fie de
deochi! că frumoasă mai eşti!
Fata se duse după aceea la fiul
bătrînei şi-i întinse mîna cu aceeaşi
reverenţă; el îi răspunse tare şi sigur de sine:
‑ Salut!
Apoi fericită
că-şi isprăvise complimentele, se retrase în dosul
scaunului lui tată-său, şi, după un minut, o şterse.
Coana Profira începu
iarăşi a rîde:
‑ Cresc, bată-le norocul,
ca din apă... Acuma numai bărbat îi lipseşte...
Conu Dinu Murguleţ îşi
ciugulea unghiile de la o mînă, neîndrăznind să
privească în faţa bătrînei. În fond îl
supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea
s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap
cu înţelesuri.
‑ Răul e, zise ea, că
nu facem grîu destul.
‑ Ia lasă, coană
Sofiţo, răspunse bătrîna, conu Dinu să
trăiască! De atîţia mari de ani, de cînd are
moşia de
Pe conu Dinu nimic nu-1 supăra
mai rău decît să-i fi zis că are moşia de
‑ Aşa e,
îngînă coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata la
pension, nepotu-meu în străinătate...
‑ Aracan de mine, maică, da
tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu
învăţătura pînă la adînci
bătrîneţe!... Uite, eu, pe Tănase al meu 1-am pus la
treabă de mic copil, şi, slavă lui Dumnezeu, băiatul a
ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i
găsesc o nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu ăsta
trebuie să-1 însor, că mi-e c-oi închide ochii
fără s-apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane
Dinule?...
Conu Dinu dete din
cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că asta nu-i treaba lui.
După ce-şi
isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de
gîscă din buzunar, mătură o enormă ţigaretă
de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar
ţigareta în toc, şi se sculară să plece.
Coana Profira dori să vază
pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam
înfiptă, bătrîna sărută pe conu Dinu pe frunte,
zicîndu-i:
‑ Aşa sunt
fetele, marfă scumpă. Ce zici vecine, ne-ncuscrim?
‑ Drum bun, coana Profiro. Ia
să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Taftă,
pune mîna să nu se
dea vizitiul jos.
În
sfîrşit plecară. În urma lor, coana Sofiţa umbla
domol în jurul lui bărbatu-său, şi, cu sfioasă
supunere, căuta să-i ghicească gîndurile. Dînsul
îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi
intră s-o aprindă. Fumul din salon îl luă de cap.
‑ Ah! Zi, te rog, să
deschidă geamurile.
Nevastă-sa stete un moment la
îndoială.
‑ Au să intre toate
muştele, omule.
Murguleţ se
îndreptă spre masă să găsească chibriturile,
şi dete cu ochii de pana de gîscă lăsată de
tînărul Scatiu.
‑ Deschideţi uşile,
să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el,
făcînd explozie, cu braţele încrucişate
înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea
mojici?... doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!
Coana Sofiţa
încerca să fie serioasă, deşi îi venea să
moară de rîs. Bărbatu-său se întoarse din nou
către dînsa.
‑ Am moşie de
‑ Nu, zise nevastă-sa,
.zîmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.
‑ Să-mi dau eu fata unui
asemenea mojic!... Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile,
poate.
Apoi
urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adînc din
ţigară, ca şi cum maximul aceste de fum ar fi putut reduce firea
sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite
într-o odaie vecină, lăsîndu-1 să-şi
potolească singur furia.
Conu
Dinu, rămas singur, prinse a înnoda firul vremilor de azi cu lungul
şir al celor trecute, şi a se întreba, cu disperarea oamenilor
bătrîni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului
Scatiu (pe care vătaf îl văzuse
el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un
alt ţigan cu opritorile de la cai, după porunca lui
tată-său, căminarul), să ajungă a cere mîna
fetei lui? Şi imaginile trecute îi reveneau în minte,
slăbite, cu cîte o răsăritură de observaţie
copilărească cum le făcuse: bunăoară că pe atunci
ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departe din
ţigara stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care
nu mai venea din străinătate, la soru-sa Diamandula, mama lui Damian,
care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la
alta, pînă ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi
atrase luarea aminte prin îndemînarea cu care se juca cu pana
ţigaretei lui Tănasc Scatiu.
(D. Zamfirescu, Viaţa
la ţară şi
Tănase Scatiu, ed. G.C. Nicolescu, ESPLA, Bucureşti, 1956,
pp. 31-37)