Mihail Dragomirescu
Critica
“ştiinţifică” şi Eminescu
Tabelă analitică de materii
Introducere. Eminescu atacat şi de adversari şi
de prieteni, cu scopuri streine de literatură. Nulitatea atacurilor
adversarilor. Prudenţa şi abilitatea atacurilor prietenilor: Eminescu
a avut defecte (spre exemplu pesimismul) şi a produs puţin,
din pricina mediului “Junimii”, în care s-a dezvoltat.
Probe în contra acestor aserţiuni: 1) Eminescu era pesimist
înainte de a veni în atingere cu societatea “Junimea”;
2) “Junimea” n-a gustat tendinţele lui pesimiste; 3)
“Junimea” l-a ajutat ori de cîte ori ajutorul nu izbea
în sentimentele lui de independenţă morală; 4) Eminescu,
faţă de alţi scriitori mai favorizaţi de soartă, n-a
produs nici puţin, nici rău. Scopul studiului: studiul
principiilor criticii “ştiinţifice” în virtutea
cărora şi prietenii şi adversarii au falsificat personalitatea
artistică a lui Eminescu.
I. Personalitatea artistică şi
personalitatea omenească. Sainte-Beuve, susţinător al ideii
că personalitatea omenească e partea esenţială, reală,
adevărată din artist, pe cînd personalitatea artistică e
partea accidentală, nesinceră, neadevărată: artiştii
sînt actori. Falsitatea acestei păreri. Proba prealabilă: 1)
Dintr-un artist, ceea ce se impune minţii generaţiilor viitoare
sînt operele lui de artă; 2) Operele de artă izvorăsc din activitatea
sufletească spontană, care reprezintă fondul individului,
şi deci operele de artă cristalizează esenţa, adevărul
din sufletul artistului; 3) Operele de artă reproduc percepţia
sintetică completă a lucrurilor. Ea este actul mintal prin care
întreagă starea sufletească a unui om este exclusiv
absorbită de un obiect, în această stare între om şi
între obiect nu există contradicţie; deci ea
cristalizează sentimentul adevărat al omului faţă de
acel obiect, iar operele de artă, care cristalizează numai astfel de
stări sufleteşti, reprezintă prin urmare partea
esenţială, adevărată din artist. Greşeala lui
Sainte-Beuve şi a criticii “ştiinţifice”. Arta ne
dă reprezentările sintetice eterne, precum ştiinţa ne
dă legi analitice eterne ale existenţei.
II. Dacă nu e adevărat că
personalitatea omenească e partea esenţială din om, nu poate fi
adevărat că personalitatea artistică poate fi înţeleasă, prin
personalitatea omenească. Două feluri de a explica operele de
artă: 1) Explicarea ştiinţifică; 2) Explicarea
artistică. Explicarea ştiinţifică luată de critica
„ştiinţifică” în 3 accepţiuni; a) artistic-sintetică,
b) prin derivaţie; c) prin cauzalitate. Deşi deosebite
şi avînd metoade deosebite, critica
„ştiinţifică” mai totdeauna le confundă. Planul
nostru de cercetare.
III. Critica primei
afirmări a criticii “ştiinţifice”: Studiul
personalităţii omeneşti ne dă explicarea sintetică a
operelor de artă. Criticii „ştiinţifici”
sînt romancieri. Critică. 1) Înţelegerea sintetică
se obţine numai prin sinteza creatoare artistică. Criticii
„ştiinţifici” însă vor să ne-o dea prin analiza
descriptivă istorică, ceea ce nu se poate; 2) Dacă ar vrea
să ne-o dea prin sinteză creatoare artistică, criticele lor ar
deveni opere de artă, şi deci ne-ar da intuiţii subiective,
pe cînd ştiinţa e obiectivă. Exemple.
Dilemă: Ori aceşti critici ne dau priceperea sintetică a
operelor de artă, şi încetează de a fi oameni de
ştiinţă, ori nu ne-o dau, şi nu înţeleg
ştiinţa. Combatere deductivă. Criticii
„ştiinţifici” români şi Eminescu din acest
punct de vedere. Aron Densusianu, Dobrogeanu-Gherea, Grama şi d. Nicolae
Petraşcu. Cîţi critici, atîţi Eminescu. Eminescu lui
Densusianu, isteric, nebun; al lui Grama, machiavelic; al lui
Dobrogeanu-Gherea, un om slab de voinţă; al lui Petraşcu,
simpatic peste măsură. Motivele ce-au determinat aceste diferite concepţii.
Retorismul criticii “ştiinţifice” şi deci lipsa ei
de caracter ştiinţific sub această formă. Critica
istorică literară: importantă din punct de vedere
istoric-naţional şi din punct de vedere psihologic şi
sociologic, fiindcă adună fapte şi nu se
rătăceşte în explicaţii subiective, dar nu şi
din punct de vedere estetic.
IV. Critica celei de-a doua
afirmări: Personalitatea omenească ne dă explicarea prin derivare a
personalităţii artistice. Explicare: Taine şi Shakespeare.
Explicările cu privire
V. Critica afirmării a treia a
“crit[icii] ştiinţifice”: Personalitatea
omenească poate explica în mod cauzal operele de artă. Operele
de artă au cauze. Părerile lui Kant, Hegel, Schopenhauer.
Poziţia noastră faţă de afirmarea crit[icii]
“ştiinţifice”. Critica
“ştiinţifică”, în propoziţia citată,
înţelege prin personalitate omenească organizaţia
ereditară şi impresiile împrejurărilor sociale şi
naturale ce constituie viaţa de toate zilele. Combatere. Operele de
artă nu sînt produse de orice particularitate a
organizaţiei ereditare sau orice impresii aile mediului. Deosebirea dintre
cauze pozitive şi negative. Care sînt cauzele pozitive
ale sistemului esenţial ce constituie fondul unui artist? Nu
există metode pentru a le specifica. Zădărnicia noii critici. O
chestiune de rezolvat.
VI. Critica celei de-a patra
afirmări a criticii “ştiinţifice”: Prin studiul
personalităţii omeneşti ajungem la o mai bună pricepere
artistică a operelor de artă. Este pretenţia metodei
istorice. In ce constă înţelegerea artistică a unei opere.
Cele două
condiţii: a) Înţelegerea analitică a elementelor din
operă; b) Impersonalizarea. Exemple: Lucrările premergătoare
criticii “ştiinţifice” căutau să realizeze
aceste două condiţii. Întunecarea ideii lui Herder: împrejurările
în care s-au produs operele ar fi ajutînd nu numai înţelegerea
artistică, ci şi pe cea ştiinţifică. Raportul
invers dintre aceste două înţelegeri. Părerea lui
Sainte-Beuve. Critica “ştiinţifică”
întunecă înţelegerea artistică a operelor: 1) Prin studiul
vieţii artiştilor; 2) Prin tendinţa ei de a critica operele din
punctul de vedere al unui ideal. Rezultatul la care Densusianu şi
Dobrogeanu-Gherea ajung aplicîndu-le asupra lui Eminescu. Luceafărul
judecat cu idei ştiinţifice de Densusianu. Satira III judecată
în acelaşi chip de Dobrogeanu-Gherea. Luceafărul întunecat
de „struguri necopţi, stricaţi” ai lui Gherea. Satira
III întunecată în acelaşi chip de Densusianu.
Abilitatea prudentă a lui Gherea. Înger şi Demon după
Densusianu şi Gherea. Micul Demon şi uriaşul Prometeu. Cum
înţelege poezia Gherea. Dilema în contra Demonului. Explicarea
fondului artistic adînc din Înger şi Demon. Concluzie.
Artiştii sînt iubiţi în opera lor. Simpatia sau antipatia
pentru calităţile lor omeneşti întunecă
înţelegerea operelor lor artistice. Plîngerile artiştilor
în viaţă. Adevărata critică vine după ce
personalitatea omenească a artistului a fost uitată. Concluzia:
critica “ştiinţifică” contestabilă din punct de
vedere ştiinţific, e vrăjmaşa adevăratei arte
şi adevăraţilor artişti.
(Mihail Dragomirescu,
Critica “ştiinţifică” şi Eminescu, în
Scrieri critice şi estetice, ed. Z. Ornea, Bucureşti, EPL, 1969,
pp. 271-275)