Ion Creangă
Amintiri din
copilărie
Dedicaţie d-şoarei L. M.
I
Stau
cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau
în părţile noastre pe cînd începusem şi eu,
drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş
la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din
tîrg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel,
împărţit în trei părţi, care se ţin tot de
una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii.
Ş-apoi
Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de
oameni fără căpătăiu, ci sat vechiu
răzăşesc, întemeiet în toată puterea
cuvîntului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi
voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti
şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate
părţile; cu biserică frumoasă şi nişte
preoţi şi dascali şi poporeni ca aceia, de făceau mare
cinste satului lor.
Şi
părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate
mai era! Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în
ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bîrne,
streşinit cu şindilă, şi ce chilie durată s-a
făcut la poarta bisericei pentru şcoală; ş-apoi, să fi
văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în
casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascalul
bisericei, un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia
pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură.
Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la
şcoală, între care eram şi eu, un băiet
prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea.
Şi
cea dintăi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa
popei, o zgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de
silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din
carte, dar şi din nebunii. Însă părintele mai în toată
ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece... Şi ne
pomenim întru una din zile că părintele vine la
şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi, după
ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin
pe gînduri, apoi a pus nume scaunului “Calul Balan” şi
l-a lăsat în şcoală.
În
altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu
moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală
nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit
frumos, şi părintele îi pune nume “Sfîntul
Nicolai”, după cum este şi hramul bisericei din
Humuleşti... Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or
mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din cînd
în cînd, cîte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă
se poate... Bădiţa Vasile a zîmbit atunci, iară noi,
şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi
a pus părintele pravilă şi a zis că în toată
sâmbăta să se procitească băieţii şi
fetele, adică să asculte dascalul pe fiecare de tot ce-a
învăţat peste săptămînă; şi
cîte greşele va face să i le însemne cu cărbune pe
ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşală să-i ardă
şcolarului cîte un sfînt-Nicolai. Atunci copila
părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a
bufnit de rîs. Păcatul ei, sărmana!
- Ia
poftim de încalecă pe Balan, jupîneasă! zise
părintele, de tot posomorît, să facem pocinog sfîntului
Nicolai cel din cuiu.
Şi
cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui
bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mîncat papara,
şi pe urmă şedea cu mînile la ochi şi plîngea
ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. Noi,
cînd am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar
părintele, ba azi, ba mîne, aducînd pitaci şi colaci din
biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a
îmblînzit, şi treaba mergea strună; băieţii
schimbau tabla în toate zilele, şi sîmbăta procitanie.
Nu-i
vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa,
cîteodată; căci, din băţul în care era
aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de
bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la
trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa
părintelui şi a dascălului întram în ţinterim,
ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau
muştele şi bondarii la ele, şi, cînd clămpăneam
ceaslovul, cîte zece-douăzeci de suflete prăpădeam
deodată; potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i
vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, cînd le vede
aşa sîngerate cum erau, îşi pune mînile în
cap de necaz. şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare
Nu
trece mult după asta, şi-ntr-o zi, prin luna lui maiu, aproape de
Moşi, îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile
tîntul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-a lui
Costache, să mă procitească. Nică, băiet mai mare
şi înaintat în învăţătură
pănă la genunchiul broaştei, era sfădit cu mine din pricina
Smărăndiţei popei, căreia, cu toată părerea mea
de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da
pace să prind muşte... şi Nică începe să mă
asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi
unde nu s-apucă de însemnat la greşele cu ghiotura pe o
draniţă: una, două, trei, pănă la douăzeci
şi nouă. “Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu,
în gîndul meu; încă nu m-a gătit de ascultat,
şi cîte au să mai fie!” Şi unde n-a început a
mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mînios... Ei,
ei! acu-i acu. “Ce-i de făcut, măi Nică?” îmi
zic eu în mine. Şi mă uitam pe furiş la uşa
mîntuirii şi tot scăpăram din picioare,
aşteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de şcolar
de afară, căci era porunca să nu ieşim cîte doi
deodată; şi-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam
că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan
şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de
vînătăi. Dar adevăratul sfînt Nicolai se vede
că a ştiut de ştirea mea, că numai iaca ce întră
afurisitul de băiet în şcoală. Atunci eu, cu voie,
fără voie, plec spre uşă, ies răpede şi nu
mă mai încurc prinprejurul şcoalei, ci o ieu la
sănătoasa spre casă. Şi cînd mă uit
înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine; şi unde
nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe
lîngă casa noastră, şi nu întru acasă, ci
cotigesc în stînga şi întru în ograda unui
megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol
în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci
prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine;
şi, pănă să mă ajungă, eu, de frică, cine
ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă,
la rădăcina unui păpuşoiu. Şi Nic-a lui Costache,
duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au
trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede
că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui. Şi de la o vreme,
nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o
scurmătură de găină, am ţîşnit o dată
cu ţărna-n cap, şi tiva la mama acasă, şi am
început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la
şcoală măcar să ştiu bine că m-or omorî!
A doua
zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înţeles cu
tata, m-au luat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală.
“Că, dă, e păcat să rămîi fără
leac de învăţătură, zicea părintele; doar ai
trecut de bucheludeazla şi bucheriţazdra: eşti acum la ceaslov,
şi mîne-poimîne ai să treci la psaltire, care este cheia
tuturor învăţăturilor, şi, mai ştii cum vine
vremea? poate să te faci şi popă aici, la biserica
Sfîntului Nicolai, că eu pentru voi mă strădănuiesc.
Am o singură fată ş-oiu vedè eu pe cine mi-oiu alege de
ginere.”
Hei,
hei! cînd aud eu de popă şi de Smărăndiţa popei,
las muştele în pace şi-mi ieu alte gînduri, alte
măsuri; încep a mă da şi la scris, şi la făcut
cădelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de
parcă eram băiet. Şi părintele mă iè la
dragoste, şi Smărăndiţa începe din cînd
în cînd a mă fura cu ochiul, şi bădiţa Vasile
mă pune să ascult pe alţii, şi altă făină se
măcina acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răguşit,
balcîz şi răutăcios, nu mai avea stăpînire
asupra mea.
(I. Creangă, Amintiri din copilărie, în Id., Poveşti, amintiri, povestiri, EPL, Bucureşti, 1964, pp.
193-197)
Mihai Eminescu
Scrisoarea I
Când cu gene
ostenite sara suflu ‘n lumânare,
Doar ceasornicul
urmează lung’ a timpului cărare,
Căci perdelele
‘ntr’o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste
toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea
amintirii o vecie ‘ntreagă scoate
De dureri, pe care
însă le simţim ca ‘n vis pe toate.
Lună tu,
stăpân’ a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi
gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri
scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi
câţi codri - ascund în umbră strălucire de
izvoară!
Peste câte mii
de valuri stăpânirea ta străbate,
Când
pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte
ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute
de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în
câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte
frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce
‘mpânzeşte globu ‘n planuri pe un veac,
Când la ziua
cea de mâne abia cuget’ un sărac ...
Deşi trepte
osebite le-au ieşit din urna sorţii
Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaş
şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie
puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută
‘n oglindă de-şi buclează, al său păr,
Altul caută
în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file
el adună mii de coji,
A lor nume
trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu
‘mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât
aur marea poartă ‘n negrele-i corăbii.
Iar colo
bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă ‘n coate,
Într’un
calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la
piept şi ‘ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi
înfundă gâtu ‘n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv
aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul
fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub
frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea -
adânc’ a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în
vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el
sprijină lumea şi vecia într’un număr.
Pe când luna
străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într’o
clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de
veacuri,
La ‘nceput, pe
când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul
era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu
s’ascundea nimica, deşi tot era ascuns ...
Când
pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie?
genune? Fu noian întins de apă?
N’a fost lume
pricepută şi nici minte s’o priceapă,
Căci era un
întuneric ca o mare făr’ o rază,
Dar nici de
văzut nu fuse şi nici ochiu care s’o vază.
Umbra celor
nefăcute nu ‘ncepuse-a se desface,
Şi în sine
împăcată stăpânea eterna pace! ...
Dar deodat’ un
punct se mişcă ... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face
mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela de
mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul
fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura
eternă se desface în făşii,
De atunci răsare
lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi
până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi
de chaos pe cărări necunoscute
Şi în
roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în
viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta
mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe
pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare,
regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem
generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi
pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea
nemărginire ne ‘nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea
asta ‘ntreagă e o clipă suspendată,
Că
‘ndărătu-i şi ‘nainte-i întuneric se
arată.
Precum pulberea se
joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce
cu raza încetează,
Astfel,
într’a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem
raza, care tot mai ţine încă ...
Cum s’o stinge,
totul piere, ca o umbră ‘n întuneric,
Căci e vis al
nefiinţii universul cel himeric ...
În prezent
cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci ‘ntr’o
clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e
mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se ‘nchide
ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii
toţi înghiaţă şi s’asvârl rebeli în
spaţ’
Ei, din frânele
luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma
lumii în adânc s’au înnegrit,
Ca şi frunzele
de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi
‘ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se
întâmplă în întinderea pustie,
Şi în
noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în
sine împăcată reîncep’ eterna pace.
……………………………………………….
Începând
la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind
în susul scării pân’ la frunţile
crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe
toţi munciţi,
Făr’a
şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se
ridică cine poate,
Pe când
alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se
pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese
soartei oarbe ce vor ei sau ce
gândesc? ...
Ca şi
vântu ‘n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l
scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să
aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice.
Este drept că viaţa ‘ntreagă,
Ca şi iedera
de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oiu muri -
îşi zice ‘n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gura
‘n gură şi l-or duce mai departe
De a pururi,
pretutindeni, în ungherul unor crieri
Şi-or găsi,
cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O sărmane!
ţii tu minte câte ‘n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe
dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De
ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de
gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când
propria ta viaţă singur n’o ştii pe de rost,
O să-şi
bată alţii capul s’o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu
ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri
brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale
o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din
carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o
strânge ‘n două şiruri, aşezându-te la
coadă,
În vr’o
notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume
‘ntreagă, poţi s’o sfarămi... ori ce-ai spune,
Peste toate o
lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au
dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot
universul, încap bine ‘n patru scânduri...
Or să vie pe-a
ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie
cu priviri nepăsătoare …
Iar deasupra tuturora
va vorbi vr’un mititel,
Nu slăvindu-te
pe tine ... lustruindu-se pe el
Sub a numelui
tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi...
posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând
să te ajungă, crezi c’or vrea să te admire?
Ei vor aplauda
desigur biografia subţire
Care s’o
‘ncerca s’arate că n’ai fost vr’un lucru mare,
C’ai fost om
cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n’ai
fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă
orişicine în savante adunări
Când de tine se
vorbeşte. S’a ‘nţeles de mai nainte
C’o
ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel
încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că
sunt toate câte nu vor înţelege ...
Dar afară de
acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească
pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te
apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai
revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala,
slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într’un
mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii
unui suflet chinuit
Mult mai mult
îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
…………………………………………………….
Între ziduri,
printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna
plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea
amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i
durerea, le simţim ca ‘n vis pe toate,
Căci în
propria-ne lume ea deschide poarta ‘ntrării
Şi ridică
mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri
scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi
câţi codri - ascund în umbră strălucire de
izvoară!
Peste câte mii
de valuri stăpânirea ta străbate,
Când
pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi
ce ‘n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i
stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
(M. Eminescu, Scrisoarea
I, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I,
Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti,
1978, pp. 100-104)
Scrisoarea II
De ce pana mea
rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu
m’abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm,
îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii,
săltăreţele dactile?
Dacă tu
ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am
cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci
întreb, la ce-am începe să ‘ncercăm în
luptă dreaptă
A turna în
formă nouă limba veche şi ‘nţeleaptă?
Acea tainică
simţire, care doarme ‘n a ta harfă
În cuplete de
teatru s’o desfaci ca pe o marfă,
Când cu sete
cauţi forma ce să poată să te ‘ncapă,
Să le scrii cum
cere lumea, vr’o istorie pe apă? –
Însă tu
îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă
stihuire să pătrunză al meu nume,
Să-mi atrag
luare-aminte a bărbaţilor din ţară,
Să-mi dedic a
mele versuri la cucoane, bunăoară,
Şi dezgustul meu
din suflet să-l împac prin a mea minte. –
Dragul meu,
cărarea asta s’a bătut de mai nainte;
Noi avem în
veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care
‘ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând
ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt
cântaţi în cafenele şi fac sgomot în saloane;
Iar
cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei
încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând
broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
C’ajungând
cândva miniştri le-a deschide carieră.
De ce nu voi pentru
nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să
fie a vorbi într’un pustiu?
Azi, când
patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
Gloria-i
închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor
închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beşică
e de spumă, într’un secol de nimic.
Încorda-voi a
mea liră să cânt dragostea? Un lanţ
Ce se ‘mparte
cu frăţie între doi şi trei amanţi.
Ce? să
‘ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce
‘n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia,
ca şi lumea, e o şcoală,
Unde
‘nveţi numai durere, înjosire şi spoială;
La aceste academii de
ştiinţi a zânei Vineri
Tot mai des se
perindează şi din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind
elevii cei imberbi în a lor clas,
Până
când din şcoala toată o ruină a rămas.
Vai! tot mai
gândeşti la anii, când visam în academii,
Ascultând pe
vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre
din volume stând s’adune
Şi ‘n a
lucrurilor peteci căutând înţelepciune?
Cu murmurele lor
blânde, un izvor de horum-harum
Câştigând
cu clipoceală nervum rerum
gerendarum;
Cu evlavie
adâncă ne ‘nvârteau al minţii scripet,
Legănând
când o planetă, când pe-un rege din Egipet.
Parcă-l văd
pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum uşor, ca din
cutie, scoate lumile din chaos
Şi cum neagra
vecinicie ne-o întinde şi ne ‘nvaţă
Că epocele se
‘nşiră ca mărgelele pe aţă.
Atunci lumea ‘n
căpăţână se ‘nvârtea ca o
morişcă
De simţeam, ca
Galilei, că comedia se mişcă. –
Ameţiţi de
limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,
Confundam pe bietul
dascăl cu un crai mâncat de molii
Şi privind
păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,
Ascultam pe craiul
Ramses şi visam la ochi albaştri
Şi pe margini de
caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vre-o
trandafirie şi sălbatecă Clotildă.
Îmi plutea pe
dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un
rege, ba alt animal domestic.
Scârţîirea
de condeie dădea farmec astei linişti,
Vedeam valuri verzi
de grâne, undoiarea unei irişti ,
Capul greu cădea
pe bancă, păreau toate ‘n infinit;
Când suna,
ştiam că Ramses trebuia să fi murit.
Atunci lumea cea
gândită pentru noi avea fiinţă,
Şi, din contra,
cea aievea ne părea cu neputinţă.
Azi abia vedem ce
stearpă şi ce aspră cale este
Cea ce poate să
convie unei inime oneste;
Iar în lumea
cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva
iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.
Şi de-aceea
de-azi ‘nainte poţi să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu
m’abate cu ispită de la trebi,
De ce dorm
îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori,
troheii, săltăreţele dactile...
De-oi urma să
scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua
de-astăzi să mă ‘nceap’a lăuda.
Dacă port cu
uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur
m’ar mâhni peste măsură.
(M. Eminescu, Scrisoarea
II, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I,
Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti,
1978, pp. 104-106)
Scrisoarea III
Un Sultan dintre aceia ce domnesc peste vr’o
limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei
patrie ş’o schimbă,
La pământ dormea
ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu ‘nchis afară,
înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi
se coboară
Şi s’apropie de dânsul
preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul
blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor
dureri;
Codrii se înfiorează de
atâta frumuseţe,
Apele ‘ncreţesc în tremur
străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o
bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe
toate din natură
Şi prin mândra fermecare
sun’ o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă
curcubeele de noapte ...
Ea, şezând cu el alături,
mâna fină i-o întinde,
Parul ei cel negru ‘n valuri de
mătasă se desprinde:
-"Las’ să leg a mea
viaţă de a ta ... În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta
alin-o ...
Scris în cartea vieţii este
şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână,
tu stăpân vieţii mele".
Şi cum o privea Sultanul, ea se
‘ntunecă ... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că
răsare,
Care creşte într’o
clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se
lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul
îl cuprinde
Şi sub dânsul universul
într’o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii
vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii
seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul,
Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e
stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre
legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie
legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi
cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i ... ca pe-un
uriaş covor,
Vede ţară lângă
ţară şi popor lângă popor -
Ca prin neguri alburie se strevăd
şi se prefac
În întinsă
‘mpărăţie sub o umbră de copac.
Vulturii porniţi la ceruri,
pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se
porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri,
rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allah! se aud pe sus
prin nori,
Sgomotul creştea ca marea turburată
şi înaltă,
Urlete de bătălie s’alungau
după olaltă,
Însă frunzele - ascuţite se
îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se
înclină la pământ.
Se cutremură sultanul ... se
deşteaptă ... şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul
Eschişer.
Şi priveşte trist la casa
şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o
copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă
ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa
Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de
la profet,
Că pe-o clipă se
‘nălţase chiar în rai
Că din dragostea-i lumească un
imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai
cerul le cunoaşte.
Visul său se ‘nfiripează
şi se ‘ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot
mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se
înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i sborul şi
sultan după sultan.
Astfel ţară după
ţară drum de glorie-i deschid ...
Pân’ în Dunăre ajunge
furtunosul Baiazid ...
La un semn, un ţărm de altul,
legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece
oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah
şi spahii
Vin de ‘ntunecă
pământul
Răspândindu-se în roiuri
întind corturile mari...
Numa ‘n zarea depărtată
sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c’o
năframă ‘n vârf de băţ.
Baiazid privind la dânsul, îl
întreabă cu dispreţ:
- "Ce vrei tu?"
- "Noi?
Bună pace! Şi de n’o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe
măritul împărat".
La un semn deschisă-i calea şi
s’apropie de cort
Un bătrân atât de simplu,
după vorbă, după port.
- "Tu eşti
Mircea?"
- "Da
‘mpărate!"
- "Am venit
să mi te ‘nchini,
De nu, schimb a ta coroană
într’o ramură de spini".
"-Orice gând ai,
Împărate , şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu
îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării
însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi
războiu ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă
de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de
mila măriei-tale ...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris
şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace,
de-i război.
- "Cum? Când lumea mi-e
deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se
‘mpiedece de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne,
câţi în cale mi s’au pus!
Toată floarea cea vestită a
întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii,
împăraţi şi regi s’adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de
semilună.
S’a ‘mbrăcat în zale
lucii cavalerii de
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste
alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins
pământ şi mare.
N’au avut decât cu ochiul ori cu
mâna semn a face,
Şi apusul îşi împinse
toate neamurile ‘ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se
mişcară râuri-râuri
Ori din codri răscolite, ori
stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace - adâncă ale
lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci
de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca
păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată
marea de-ale lor corăbii! ...
Ca să stee înainte-mi ca şi
zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime,
câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne ‘mpăcată
mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să
trec falnic, fără păs,
Din pristolul de
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi
c’un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să
mă ‘mpiedec de-un moşneag?"
- "De-un moşneag, da,
împărate, căci moşneagul ce priveşti,
Nu e om de rând, el este Domnul
ţării-Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori
vr’odată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să ‘nece
spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră,
începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a
lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri,
peste Dunăre vr’un pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi
mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu
putea să-i mai încapă,
Au venit şi ‘n ţara noastră
de-au cerut pământ şi apă -
Şi nu voiu ca să mă laud, nici
că voiu să te ‘nspăimânt,
Cum veniră, se făcură
toţi o apă ş’un pământ.
Te făleşti că
înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej
Oştile leite ‘n zale de
‘mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte
ţi s’a pus ?...
Ce-i mâna pe ei în luptă,
ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe
fruntea ta de fier,
A credinţii biruinţă căta
orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia
şi nevoile şi neamul...
Şi de-aceea tot ce mişcă
‘n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie
duşman este,
Duşmănit vei fi de toate,
făr’a prinde chiar de veste;
N’avem oşti, dară iubirea de
moşie e un zid
Care nu se ‘nfiorează de-a ta
spaimă, Baiazid!"
Şi abia plecă
bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai sbucium!
Codrul clocoti de sgomot şi de arme
şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete
pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra
‘ntunecoasă;
Călăreţii împlu
câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbateci bat
cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa
negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în
soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca
ropotul de grindeni,
Orizonu ‘ntunecându-l, vin
săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca
plesnetul de ploaie ...
Urlă câmpul şi de tropot
şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga ‘mpăratul ca
şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai
mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică
înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi
în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite
şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite
pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestrii, colo
caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri
care şuieră, se toarnă,
Şi lovind în faţă
‘n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se
năruie tot cerul ...
Mircea însuşi mână
‘n luptă vijelia ‘ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul
în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec
rupându-şi large uliţi;
Risipite se ‘mprăştie a
duşmanilor şiraguri,
Şi, gonind biruitoare, tot veneau a
ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o
mare turburată -
Peste-un ceas păgânătatea e
ca pleava vânturată.
Acea grindin’ oţelită
înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se ‘ntinde falnic
armia română.
Pe când oastea se aşează,
iată soarele apune,
Voind creştetele ‘nalte ale
ţării să ‘ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung
încremenit
Mărgineşte munţii negri
în întregul asfinţit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri
stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri,
tremurând s’arată luna:
Doamna mărilor ş’a
nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii
falnicului domn,
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi
scriind o carte,
S’o trimiţă dragei sale, de
“De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, cătră
Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru ‘n valea Ta:
Codrul cu poenele
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s
sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos”.
.............................................................................
De-aşa vremi se ‘nvredniciră
cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii
şi irozii ...
În izvoadele bătrâne pe eroi
mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de
flaut
Poţi să ‘ntâmpini
patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te,
Apollo!
O eroi! care ‘n trecutul de măriri
vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă
scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula,
vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în
noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbra
sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară,
dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi
întins moşia voastră
De la munte pân’ la mare şi
Au prezentul
nu ni-i mare? N’o să-mi dea ce o să cer?
N’o să aflu între-ai
noştri vre un falnic juvaer?
Au
Nu se nasc glorii pe stradă şi la
uşa cafenelii?
N’avem oameni ce se luptă cu
retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de
uliţi,
Panglicari în ale ţării, care
joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din
comedia minciunii?
Au de patrie,
virtute nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e
curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi
stă un stâlp de cafenele.
Ce îşi râde de-aste vorbe
îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet,
fără cuget,
Cu privirea ‘mpăroşată
şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor
de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune
veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze - având virtute, iar
în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la
creştet până ‘n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să
şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura
bulbucaţii ochi de broască ...
Dintr’aceştia ţara
noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază
în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge
şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc
filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de
aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în
mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane,
şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime,
cântece şi jocuri ...
Şi apoi în sfatul ţării
se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei
cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata
lui Traian!
Spuma asta ‘nveninată, astă
plebe, ăst gunoi
Să ajung’ a fi
stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce ‘n ţările vecine e
smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de
natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul,
toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi
formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii
şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura
strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Voi sunteţi urmaşii Romei?
Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă
zică vouă oameni!
Şi această ciumă ‘n lume
şi aceste creaturi
Nici ruşine n’au să iee
în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de
ocară,
Îndrăznesc ca să
rostească pân’ şi numele tău ... ţară!
Cu femeile-i pierdute şi ‘n
orgiile-i obscene,
Acolo v’aţi pus averea,
tinereţele la stos ...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu
e de scos?
Ne-aţi venit apoi, drept minte o
sticluţă de pomadă,
Cu monoclu ‘n ochiu, drept armă
beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar
cu creieri de copil,
Drept ştiinţ’ având
în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată
vr’un papuc de curtezană ...
O, te-admir, progenitură de origine
romană!
Şi acum priviţi cu spaimă
faţa noastră sceptic - rece ,
Vă miraţi, cum de minciuna
astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care
vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează
şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne
poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină,
domnii mei, nu este-aşa?
Prea v’aţi arătat arama,
sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de
ruşine şi ocară,
Prea v’aţi bătut joc de
limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s’arate-odată ce
sunteţi - Nişte mişei !
Da, câştigul fără
muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar
strămoşii ca să doarmă ‘n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v’ar privi
cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Tepeş Doamne, ca
punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în
două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large
cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la
puşcărie şi la casa de nebuni!
(M. Eminescu, Scrisoarea
III, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I,
Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti,
1978, pp. 107-114)
Scrisoarea IV
Stă castelul
singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul
apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se
înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,
Dând
atâta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele
arcate, după geamuri, tremur numa
Lungi perdele
încreţite, care scânteie ca bruma.
Luna tremură pe
codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de
stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,
Iar stejarii par o
strajă de giganţi ce-o înconjoară,
Răsăritul
ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.
Numai lebedele albe,
când plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape,
oaspeţi liniştei acestei,
Cu aripele
întinse se mai scutură şi-o taie
Când în
cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.
Papura se
mişcă ‘n freamăt de al undelor cutrier,
Iar în iarba
înflorită, somnoros suspin’ un grier...
E atâta
vară ‘n aer, e atât de dulce zvonul...
Singur numai
cavalerul suspinând privea balconul
Ce
‘ncărcat era de frunze, de îi spânzur prin ostreţe,
Roze roşie de
Siras şi liane ‘n fel de feţe.
Respirarea cea de ape
îl îmbată, ca şi sara;
Peste farmecul
naturii dulce-i picură ghitara:
“O,
arată-mi-te iară ‘n haină lungă de mătasă,
Care pare
încărcată de o pulbere-argintoasă,
Te-aş privi o
viaţă ‘ntreagă în cununa ta de raze,
Pe când
mâna ta cea albă părul galben îl netează.
Vino! Joacă-te
cu mine ... cu norocul meu ... mi-aruncă
De la sânul
tău cel dulce floarea veştedă de luncă,
Ca pe coardele
ghitarei răsunând încet să cadă ...
Ah! E-atât de
albă noaptea, parc’ar fi căzut zăpadă.
Ori în umbra
parfumată a buduarului să vin,
Să mă
‘mbete acel miros de la pânzele de în ;
Cupido, un paj
şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,
Vioriul glob al
lampei, mlădioasa mea stăpână!”
Şi uscat
foşni mătasa pe podele, între glastre,
Între rozele de
Siras şi lianele albastre;
Dintre flori copila
râde şi se ‘nclină peste gratii -
Ca un chip uşor
de înger e-arătarea adoratei -
Din balcon
i-aruncă-o roză şi cu mânile la gură,
Pare că îl
dojeneşte când şopteşte cu căldură;
Apoi iar dispare
‘n luntru ... auzi pasuri ce coboară ...
Şi ieşind
pe uşă iute, ei s’au prins de subsuoară.
Braţ de
braţ păşesc alături ... le stă bine la olaltă,
Ea frumoasă
şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă.
Iar din umbra de la
maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei
vintrele spânzurate de catarg
Şi încet
înaintează în lovire de lopeţi,
Legănând
atâta farmec şi atâtea frumuseţi...
Luna... luna iese
‘ntreagă, se înalţ’ aşa bălaie
Şi din
ţărm în ţărm durează o cărare de
văpaie,
Ce pe-o repede
‘nmiire de mici unde o aşterne
Ea, copila cea de
aur, visul negurii eterne;
Şi cu cât
lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,
Cu-atât
valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte.
Codrul pare tot mai
mare, parcă vine mai aproape
Dimpreună cu al
lunei disc, stăpânitor de ape.
Iară tei cu
umbra lată şi cu flori până ‘n pământ
Înspre apa
‘ntunecată lin se scutură de vânt;
Peste capul blond al
fetei sboară florile ş’o plouă ...
Ea se prinde de
grumazu-i cu mânuţele-amândouă
Şi pe
spate-şi lasă capul: „Mă uimeşti dacă nu
mântui ...
Ah, ce fioros de
dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus
ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta
din suflet este singura-mi podoabă.
Şi cu focul blând
din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,
De îmi pare o
poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate,
ochiul tău atât de tristu-i,
Cu-a lui umed’
adâncime toată mintea mea o mistui...
Dă-mi-i mie
ochii negri... nu privi cu ei în laturi,
Căci de noaptea
lor cea dulce vecinic n’o să mă mai saturi,
Aş orbi privind
într’înşii... O, ascultă numa ‘ncoace,
Cum la vorbă mii
de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri
aiurează şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele
numai dragostele noastre
Şi luceferii ce
tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot
pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...
Ai putea să
lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,
După propria lor
voie să, ne ducă unde repezi,
Căci oriunde
numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni
fericire... de-i viaţă, de e moarte”.
................................................
Fantazie, fantazie,
când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă
porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!
Unde ai văzut
vrodată aste ţări necunoscute?
Când se
petrecur’ aceste? La o mie patru sute?
Azi n’ai chip
în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi
vine, cum îţi place pe copilă s’o desmierzi,
După gât
să-i aşezi braţul, gură ‘n gură, piept la piept,
S’o
întrebi numai cu ochii: Mă iubeşti tu? Spune drept!
Aşi! abia
ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de
rubedenii, vre un unchiu, vre o mătuşă...
Iute capul
într’o parte şi te uiţi în jos smerit...
Oare nu-i în
lumea asta vr’un ungher pentru iubit?
Şi ca mumii
egiptene stau cu toţii ‘n scaun ţepeni,
Tu cu mânile
‘ncleştate, mai cu degetele depeni,
Mai suceşti vre
o ţigară, numeri fire de musteţi
Şi ‘n
probleme culinare te încerci a fi isteţ.
Sunt sătul
de-aşa viaţă ... nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta,
proza asta e amară.
Să
sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce le-abate şi
la pasări de vreo două ori pe an?
Nu trăiţi
voi, ci un altul vă inspiră - el trăieşte,
El cu gura
voastră râde, el se ‘ncântă, el şopteşte,
Căci a voastre
vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai
râul: râul este Demiurg.
Nu simţiţi
c’amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu simţiţi
că ‘n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?
Nu vedeţi
c’acea iubire serv’ o cauză din natură?
Că e leagăn
unor vieţe ce seminţe sunt de ură?
Nu vedeţi
că râsul vostru e în fiii voştri plâns,
Că-i de
vină cum că neamul Cain încă nu s’a stâns?
O teatru de
păpuşe ... svon de vorbe omeneşti,
Povestesc ca
papagalii mii de glume şi poveşti
Fără ca
să le priceapă ... După ele un actor
Stă de
vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri
dup’olaltă, ce va spune veacuri încă,
Pân’ ce
soarele s’o stinge în genunea cea adâncă.
Ce? Când luna
se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de
gânduri după ea să, te aţii?
Să aluneci pe
poleiul de pe uliţele ninse,
Să priveşti
prin lucii geamuri la luminile aprinse
Şi s’o
vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum
zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?
S’auzi zornetul
de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe când ei
sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
Când
încheie cu-o privire amoroasele ‘nţelegeri,
Cu ridicula-ţi
simţire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaş
şi îndărătnic s’o iubeşti ca un copil
Când ea-i rece
şi cu toane ca şi luna lui april?
Încleştând
a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?
De la creştet la
picioare s’o admiri şi s’o desmierzi
Ca pe-o marmură
de Paros sau o pânză de Corregio,
Când ea-i rece
şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o ...
Da... visam
odinioară pe acea ce m’ar iubi,
Când aş
sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aş simţi-o
că-i aproape şi ar şti c’o înţeleg ...
Din sărmana
noastră vieaţa, am dura roman întreg ...
N’o mai caut...
Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,
Setea liniştei
eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s
sfărmate şi ‘n strigări iregulare
Vechiul cântec
mai străbate, cum în nopţi izvorul sare.
P’ici, pe colo
mai străbate, câte-o rază mai curată
Dintr’un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu
odată.
Altfel
şuieră şi strigă, scapără şi rupt
răsună,
Se împing
tumultuoase şi sălbatece pe strună,
Şi în
gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună
cântul cel etern neisprăvit...
Unde-s şirurile
clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s
sfărmate şi maestrul e nebun!
(M. Eminescu, Scrisoarea
IV, în M. Eminescu, Poezii. Proză literară, I,
Ediţie de P. Creţia, Cartea Românească, Bucureşti,
1978, pp. 114-118)
Bogdan
Petriceicu Hasdeu
Principie
de linguistică ca introducerea la “Istoria limbei
române”
Denn so wundervoll ist der Sprache die Individualisierung
innerhalb der allgemeinen Uebereinstimmung, dass man eben so richtig sagen
kann, dass das ganze Menschengeschlecht nur eine Sprache, als dass jeder Mensch
eine besondere besitz. Unter den durch nähere Analogien verbundenen
Sprachähnlichkeiten aber zeichnet sich vor allen die aus
Stammverwandtschaft der Nationen entstehende aus…*
W. v. Humboldt
Prefaţă
În
cestiuni de o natură socială, soluţiunea atinge totdeauna
pînă la un punct deprinderile noastre, interesele, amorul propriu
sau vanitatea, dorinţele şi tendinţele, fel de fel de coarde
individuale sau colective, cari zbîrnîie mai lesne prin
emoţiune decit prin raţiune. De aci dificultatea nu numai de a
constata adevărul, dar mai mult încă de a face pe ceilalţi
să-1 înţeleagă şi să-1 primească.
Nemic
mai social ca limba, nodul cel mai puternic, dacă nu chiar temelia
societăţii. Nemic mai expus, prin urmare, la pericolul unor aprecieri
emoţionale în loc de cele raţionale. Limba unui popor se
confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui, cu memoria
părinţilor, cu leagănul, cu mama, de unde ea se si numeşte
“limbă maternă”, expresiune sublimă,
necunoscută anticităţii, născută in Italia din veacul
de mijloc şi pe care de la gintea latină au împrumutat-o apoi
germanii1. Zicînd aceasta, iată că eu însumi,
ca român, simţesc o caldă emoţiune. A o birui pe deplin, a
o supune raţiunii celei reci. fără a scoate măcar un suspin
de protestare, e anevoie. Momentul cel mai priincios pentru constatarea,
înţelegerea şi primirea adevărului este acela cînd o
cestiune socială a fost deja exagerată în două
direcţiuni opuse: căci numai atunci emoţiunea, izbită prin
antiteză, se sperie de extreme, se opreşte cu nedomerire,
recheamă ea însăşi ajutorul raţiunii.
Un
asemenea moment a sosit pentru graiul român.
* * *
Nu
e aci vorba de limba literară,
şi cu atit mai puţin de limba
ştiinţifică în specie.
Naţiunea
română a făcut într-un scurt interval neşte
paşi atît de mari şi atît de iuţi pe calea
progresului general, încit, cercul său de cugetare lărgindu-se
peste măsură, literatura la noi şi mai ales ştiinţa se
văd silite vrînd-nevrînd a căuta din afară un
arsenal de expresiuni pe cari nu le află de loc sau nu le găsesc
după plac în graiul poporului. Acel arsenal ni-1 procură latina
şi limbile romanice, de cari ne leagă gintea, curentul de
aspiraţiuni, însăşi proveninţa culturei noastre
actuale.
Această
procedură de a forma o limbă literară comună tuturor
românilor o indicase cel întii, pe la finea secolului trecut,
bănăţeanul Paul lorgovici, a cărui carte, pe o scară
modestă, este pentru noi. cu tot dreptul, ceva ca a lui Dante “De
vulgari eloquio”, pentru limba literară a Italiei2.
Heliade n-a făcut în Muntenia decît a aplica şi a propaga
ideele lui Iorgovici. Tot aşa Asachi in Moldova.
Orice
s-ar face, orice s-ar zice, literatura română, mai cu seamă cea
ştiinţifică, şi-a croit deja o limbă, pe care o
înavuţeşte şi o va înavuţi mereu, nu cu
elemente slavice, maghiare, turce etc., ci numai cu elemente latine. Dacă
latinitatea nutreşte într-un mod aproape exclusiv limba
literară engleză, deşi germanică în fond, apoi cu
cît mai vîrtos ea nu poate a nu fi unica sorginte firească
pentru limba literară română.
Nu
aceasta însă, repetăm încă o dată, ne
preocupă in cazul de faţă; nu literatura şi nu actualitatea
sau viitorul, ci numai graiul poporan în dezvoltarea lui istorică,
în înlănţuirea cea nemeşteşugită a
fenomenelor ce-l caracteriza de la naştere şi pînă
astăzi, în toate cîte constituie individualitatea lui bine
definită în sînul familiei linguistice neolatine şi-n
concertul limbilor în genere.
* * *
Primele
încercări asupra graiului poporan al românilor, conduse
într-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de ardeleni:
Şincai, Samuil Micu, Petru Maior, a cărora mărime trebui
măsurată nu prin ceea ce ei au făcut, ci prin ceea ce voiau să
facă: a deştepta naţionalitatea română, a o
deştepta cu orice preţ. “Sînteţi
fii ai Romei!”, au strigat ei; şi românul, zguduit din
somn, s-a pus pe gînduri.
În
acest chip s-a plăsmuit la noi şi a crescut treptat pînă
la un non plus altra o direcţiune unilaterală în sensul
latin. Toate elementele limbei române sînt latine şi numai
latine. Se ştie că Lexiconul Budan de la
Această
scoală a produs doi bărbaţi de-naintea cărora cată
să se-nchine toţi românii: Cipar şi Laurian. Cipar a supus
cel întîi unui studiu critic vechile texturi române. Laurian,
pe de altă parte, a presimţit, înainte de somităţi
occidentale, două dintre pîrghiele cele fundamentale ale
linguisticei contimpurane: ne-ntrerupta
continuitate dilectală şi reconstrucţiunea prototipurilor.
Cînd el zice că dialectul sard uneşte Italia cu Spania,
dialectul piemontez pe Italia cu Francia, iar dialectul sicilian pe Italia cu
România; cînd el reconstruieşte apoi pentru “Tatăl
nostru” românesc de astăzi trei tipuri succesive anterioare,
cari îl leagă cu “Pater noster” latin, procedura poate
fi necorectă, dar ideea ‑ dezvoltată mai tîrziu, de
Schleicher, de Schuchardt, de Ascoli ‑ e roditoare şi adevărat
ştiinţifică3.
Şi
totuşi această scoală, pe care o justificau
împregiurările naşterii sale şi latinitatea cea reală
a limbei române, trebuia să cază prin exces.
* * *
Cealaltă
direcţiune unilaterală, într-un sens exagerat antilatin sau
chiar latinofob, o reprezintă mai cu seamă Cihac în tomul II
din “Dictionnaire d’etymologie daco-romane”, căci
în tomul I el se ţinea cam incolor. Cihac a lucrat vreo zece ani,
răsfoind tot felul de vocabulare, pentru ca să ne dea la urma urmelor
un volum de peste 800 de pagine, în care să tinză a dovedi
că:
1°
Limba română cuprinde în sine de două ori mai multe
cuvinte slavice decît latine, cari sint deopotrivă la număr cu
cele turce.
2°
Elementul latin e atît de proaspăt la noi, încît
în Evul mediu, pe cînd românii făcuseră
cunoştinţă cu slavii: ..on est tenté de croire que
l’élément latin n'était pas encore entré de
ce temps-là dans la chair et le sang de la nation"4.
3°
Afară de elemente slavice, turce, neogrece, maghiare şi prea
puţine albaneze, adecă cinci categorie peste tot, ba chiar numai
patru, fiindcă, după Cihac: “l’albanais ne nous a
donné directement qu’un très petit nombre de vocables, et
même ces mots ne sont pas d'origine albanaise”5, nu
există în graiul român absolutamente nici un alt ingredient
străin.
4°
Elementele slavice, cari constituie jumătatea limbei române
după Cihac, au început a se introduce la noi anume de atunci
cînd: “Ies Roumains ont ete christianisés par les
Slovènes”6, prin urmare cel mult
în secolul IX.
5°
Nu se află nici o vorbă, dar nici una, pe care slavii şi
ceilalţi vecini s-o fi luat de la români, ci pe toate le-au primit
numai românii de la vecini şi mai ales de la slavi, cărora noi
le datorim pînă şi pe Traian!7
Din
toate acestea rezultă, fără ca Cihac să ne-o spună
într-un mod expres, cum că de
De
aci mai rezultă încă, şi Cihac ne-o spune el
însuşi cu o fragedă candoare, cum că vorbele române
cele eminamente creştine ca: biserică = lat. basilica,
botez = lat. baptizo, duminica = lat. dominica,
păresimi = lat. quadragesima, cruce = lat. crux etc.
nu ne-au venit de la romani, ci: “sont venus, sans aucun doute,
d’une source gréco-latine du Moyen-Âge”8.
Lui
Cihac, ce e drept, îi scapă într-un loc de a zice că: “elementul
latin formează, fără îndoială, substanţa
limbei române”9, şi pe
“substanţa” el chiar o subliniază; dar ce fel de substanţă
poate fi aceea, care în curs de opt secoli, de la colonizarea romană a Daciei pînă la
apostolatul slavilor, “nu intrase în carnea şi-n sîngele
naţiunii”!
După
Cihac, afară de sfera curat lexică, elementul slavic
“preponderează”, la români în sufixuri în
nomenclatura locală, în terminologia botanică, în
“forma interioară a limbei”; mai adăogîndu-se
că poezia noastră poporană e slavică de sus pînă
jos: “par le langage, le sujet, la forme”10.
Cu
alte cuvinte, dacă teoria lui Cihac poate fi înţeleasă
într-un fel şi dacă o înţelege măcar el
însuşi, apoi numai doară în acel sens că limba
română este un dialect neoslavic.
* * *
Ca metodă, Cihac este inferior
Lexiconului Budan de la 1825. Petru Maior are grijă, cel
puţin, de a arăta, chiar în capul operei sale, diferitele
tranziţiuni fonetice, prin cari poate sau trebui să treacă un
cuvînt latin pentru a intra in limba română. Bună sau
rea, totuşi este o metodă. Cihac e mai puţin scrupulos. El nu
indică nicăiri vreun criteriu după care se conduce. Pentru
dînsul, fără ca să mai vorbim de bietele vocale, toate
consoanele pot trece în toate consoanele, toate consoanele pot dispare
dintr-o vorbă, toate consoanele se pot introduce într-o vorbă: pipa
poate să derive din lulea şi lulea din ciubuc, ajunge
numai identitatea sau analogia sensului.
[…]
Să
ne mai miram oare că pînă şi Solomon este pentru
Cihac un cuvint slavic? Vorba, românească solomonie “sorcellerie,
sortilège, magie”, adecă ceea ce în Occidinte se numea
“claviculae Salomonis”, „la clavicule de Salomon, titre
d’un livre de magie attribue faussement a Salomon”11,
Cihac nu se sfieşte a trage din slavicul шалєнъ». “îndrăcit”, pe care-1
înrudeşte apoi cu maghiarul csal
“înşelăciune” (II, 384).
Ca
onestitate ştiinţifică, reputaţiunea lui Petru Maior e mai
pe sus de orice mustrare. Niciodată el n-a născocit un cuvînt,
o formă, o semnificaţiune, după cum îi venea mai bine la
socoteală. Cu o adîncă părere de rău, nu putem zice
tot aşa despre Cihac. El nu numai dă ca poporane neşte vorbe pe
cari nu le va înţelege un singur român şi cari n-au
figurat chiar în biurocraţie
sau în cler decît numai doară în scurtele intervaluri
ale ocupaţiunilor ruseşti, fără a rămine în
limbă, bunăoară hodul delei (II, 139) = rus. ход
дєла, dar încă inventează ad-hoc cuvinte
slavice.
Astfel,
într-un exemplu de mai sus, pentru a lega mai strins sub raportul fonetic
pe românul solomonie cu slavicul шалєнъ, Cihac ne zice că
poloneşte szalamanic, szlomic însemnează “tourner
la tête à quelqu’un, éblouir etc.”, iar szalamanie
“éblouissement, séduction, duperie“.
Căutaţi aceste cuvinte în Linde, unicul dicţionar polon
complet, mai voluminos decît cel francez al lui Littré. În
deşert! Ele nu se găsesc acolo. Cihac le-a inventat.
E
foarte caracteristic că un susţinător atît de
îndrăzneţ al slavismului limbei române nu este în
stare el însuşi de a citi un text în vreunul măcar din
dialectele slavice. Numai astfel se explică pentru ce dicţionarele
slavice cele mari, adevărat serioase, întemeiate pe citaţiuni
textuale, precum este cel polon al lui Linde, cel bohem al lui Jungmann, cel
paleoserbic al lui Danicic, acela al Academiei din Petersburg etc., i-au
rămas cu totul necunoscute...
Nu
numai ca metodă şi ca onestitate ştiinţifică, dar
şi ca principiu, exageraţiunea latinomană a lui Petru Maior este
mai legitimă decît exageraţiunea slavomană a lui Cihac.
Petru
Maior, exagerînd latinitatea graiului român, exagerează un
adevăr, la care ştiinţa tot va trebui să revină,
după ce-şi va da mai întîi osteneala de a
înlătura trăsurele cele încărcate. Cihac, din
contra, exagerînd slavismul românilor, ba încă sub toate
puncturile de vedere, exagerează o exageraţiune, care ia neşte
proporţiuni gigantice pentru a deveni o curată fantomă12.
Ambele
exageraţiuni însă provoacă deopotrivă necesitatea de
a se supune graiul român unui nou studiu, ale cărui rezultate pot fi
înţelese şi primite de astă dată in toată
obiectivitatea lor, dezbrăcată de orice senzaţionalism, deoarece
lumea s-a săturat deja de prea-prea dintr-o parte şi foarte-foarte
din cealaltă.
Aceasta
este ţinta operei de faţă.
* * *
Limba
română oferă linguistului un cîmp de cercetare pe
atît de nou, pe cît şi de important.
Nou,
căci pînă acum ea a fost studiată din cînd în
cînd într-un mod monografic, dar nu s-a scris încă nemic
solid asupra totalităţii sale.
Important,
căci ea singură reprezintă ramura orientală a familiei romanice,
avînd astfel în cumpănă aceeaşi greutate pe care o
are ramura occidentală întreagă, adecă dialectele
italiene, spaniole, portugeze, provenţale, retoromane şi franceze
luate la un loc.
Tocmai
de aceea insă, prin noutate şi prin importanţă, studiul limbei
române cere a fortiori:
1°
Deplina cunoaştere şi aplicarea riguroasă a principielor
generale ale linguisticei;
2°
Adunarea şi aprofundarea în specie, după putinţă, a
tuturor monumentelor literare şi a tuturor dialectelor române.
De
aci împărţirea operei de faţă în două
secţiuni.
O
ştiinţă în progres, ca şi un individ care mereu se
îmbogăţeşte, are trebuinţă din cînd
în cînd de un bun inventar al averii sale pentru ca să
ştie tot ce posedă, tot ce a cîştigat, tot ce a pierdut,
tot ce-i prisoseşte şi tot ce-i mai lipseşte încă.
În
ultimii zece ani, începînd de la “Cursul” lui Ascoli13,
linguistica a fost brăzdată în atîtea direcţiuni
diverse şi semănată cu atitea nouă idei, datorite mai cu
seamă generaţiunii celei tinere, ca Johannes Schmidt, Ludwig, Sayce,
Leskien, Breal, Brugmann, Caix, Gustav Meyer etc., între cari să nu
uităm pe d-na Carolina Michaelis, încît inventarele din trecut
nu se mai potrivesc cu avutul de astăzi, iar avutul de astăzi
îmbrăţişează nu numai roadele cele culese, dar mai
mult încă pe acelea ce răsar pentru ziua de mîni si se
pot deja privi mai de-nainte ca dobindite.
Intr-un
cuvint, linguistica actuală e mai departe de linguistica lui Schleicher
decum era linguistica lui Schleicher de linguistica lui Bopp.
Un
inventar al acestei nouă faze a ştiinţei îl
încercăm noi în prima parte a operei de faţă sub
titlul special de “Principie de linguistica”.
* * *
“Istoria limbei
române”, obiectul părţii a doua, este o
consecinţă şi tinde a fi o sinteză a numeroaselor texturi
publicate în Cuvente den bătîini, alaturîndu-se
cu toate tipăriturile noastre cele vechi, mai ales din secolul XVI, precum
şi cu mai multe manuscripte inedite de aceeaşi epocă, dintre
cari ne mărginim a menţiona aci preţiosul Evangeliar de la 1574
din British Museum şi nu mai puţin preţiosul codice in
posesiunea profesorului Sbiera de
20 decembre l880
Bucureşti
*“Individualizarea
pe fondul concordanţelor generale este atît de admirabilă,
încît se poate afirma mai curînd că întreaga
omenire vorbeşte aceeaşi limbă, decît că fiecare om
are o limbă a sa. Dintre similitudinile lingvistice bazate pe analogii mai
intime se evidenţiază, în special, cea decurgînd din
înrudirea genealogică a naţiunilor”
1
Cfr. Steinthal, Von der Liebe zur Muttersprache, în Gesammelte
kleine Schriften, Berlin, 1880, p. 100: “Auch sind nicht die
Deutschen die Schopfer des Wortes M utt er s p r ache, sondern die
Italiener”.
2
Iorgovici, Observaţii de limba rumâneascâ, Buda, 1799,
p. 77-9.
3
Laurian, Tentamen criticum, Viennae, 1840, p. LVII-LVIII.
4
Cihac, Dict., II, p. IX-X.
5 Ibidem,
p. XIII.
6 Ibidem,
p. IX.
7 Ibidem,
p. 423. Cfr. Cuvenle den bătrlni, t. 2, p. 303-6.
8
Cihac, Dict., II, p. XIII.
9 Ibidem,
p. VIII.
10 Ibidem,
p. IX.
11
Littré, Dict., I, p. 640. - Cfr. Nisard, Histoire des livres
populaires, Paris, 1854, t.1, p. 173: “Josephe [5] rapporte
(Antiq., VIII, eh. II) que Salomon se servait de la connaissance
qu’il avait des choses naturelles pour composer divers remèdes,
entre lesquels il y en avait même, dil-il, d'assez puissants pour chasser
les démons. Sur ce fondement, des imposteurs ont publié, sous le
nom de ce roi, plusieurs ouvrages de secrets de médecine, de magie et d'
enchantements ...” - Cfr. Collinde Plancy, Dictionnaire infernal, Paris,
1836, p. 592-4, verbo Salomon.
12 Cfr.
mai jos, p. 96-100.
13
Ascoli, Corsi di glottologia, Torino, 1870.
(B.P.
Hasdeu, Istoria limbei române, partea I, Principie de
linguistică, în Id., Cuvente den bătrâni, III,
ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă, EDP,
Bucureşti, 1984, pp. 8-13)
Sofia Nădejde
Ce voim
Viaţa e
luptă fără odihnă. Unde arunci ochii:
învingători şi învinşi! Această luptă o
găsim nu numai între toate vietăţile, dar chiar
între oameni şi între societăţile omeneşti, fie
ele turme de sălbatici, fie triburi barbare ori naţiuni civilizate.
Cînd zicem
luptă, înţelegem nu numai războaiele, dar şi cea pe
tărîmul economic, industrial, politic, intelectual şi
ştiinţific. Această luptă a făcut şi face pe unii
biruitori, pe alţii învinşi.
În acest
război fără preget, orice descoperire nouă în
agonisirea hranei cu muncă mai puţină, orice armă mai
iscusită aducea învingerea şi ridicarea pe o treaptă mai
de sus: de la triburi sălbatice, la oarde barbare, de la acestea la
popoare civilizate. Astăzi lupta se petrece între civilizaţi,
care caută să cucerească omenirea rămasă în
urmă şi să împartă domnia pămîntului.
În această
urcare de la starea de sălbăticie pînă la
civilizaţie, omenirea a întrebuinţat muşchii, pentru a
înfrînge împotrivirile de tot soiul, dar şi, din ce
în ce mai mult, creierii, adică puterea de cugetare şi
voinţă. Biruinţa a fost a acelor cari au ştiut, pe
lîngă puterea muşchilor, să întrebuinţeze
iscusinţa minţei, cunoscînd tot mai bine natura şi
făcînd să lucreze pentru scopurile urmărite puterea
apelor, a vînturilor, a electricităţei etc.
Să ne uităm
la cunoştinţele şi instrumentele unui australian sălbatic,
cari sînt cam aceleaşi ca ale strămoşilor noştri
necivilizaţi, şi cu drept vom rămînea uimiţi de munca
încordată ce a trebuit să facă omenirea spre a ajunge unde
e azi.
Un lucru care trebuie
să ne dea de gîndit e că, deşi au pornit din aceeaşi
stare de sălbăticie, nu toate popoarele au înaintat
deopotrivă, ci multe au rămas pe treapta cea mai de jos, ori barbare,
şi numai cîteva au ajuns la civilizaţie. Dar şi pe acestea
nu le aflăm la aceeaşi treaptă de cultură. Aşa a fost
cu popoarele vechimei - babilonieni, egipteni, greci, romani - aşa e cu
popoarele de azi, între cari englezii sînt înainte-mergătorii
rasei albe. Acolo s-au pus problemele mari şi s-a ajuns la forme sociale
nouă. De
După
această ochire asupra lumei întregi, să aruncăm o privire
şi asupra noastră.
Noi, românii,
am avut nenorocirea a fi veacuri întregi copleşiţi de
năvăliri barbare, apoi am stat într-o stare din care popoarele
apusene ieşiseră de mult. Abia de-o jumătate de veac,
mulţumită muncei şi patriotismului cîtorva generaţii,
am reuşit a avea o ţară neatîrnată,
căutînd să întemeiem civilizaţie europeană. Dar
starea umilirei de veacuri a lăsat urme şi apucături anevoie de
învins, şi, la fiecare pas, simţim că trebuie muncă
multă şi zilnică, pentru ca, pe lîngă forma
civilizaţiei, să avem şi fondul, adică felul de a cugeta,
de a simţi şi de a munci al popoarelor înainte mergătoare,
bineînţeles păstrînd toate însuşirile bune cu
care neamul nostru e înzestrat. Dovada acestor nevoi o avem şi
în faptul că pretutindene, în societatea
românească, s-a început asemenea lucrare, atît la sate,
cît şi la oraşe. Dar în mişcarea de renaştere
naţională, pe terenul cultural şi economic, nu se putea ca
femeile să nu ia parte; avem “Societatea femeilor
române”, societatea “Furnica”,
“Leagănul”, “Munca”, “Obolul” etc.
Faţă cu probleme atît de însemnate, de la reuşita
căror atîrnă prosperitatea noastră naţională, am
crezut că se impune scoaterea unei reviste în care să
arătăm toate încercările făcute de femei pentru
ridicarea şi îndrumarea muncei femeieşti; revistă în
care să cercetăm nevoile, lipsurile şi
îmbunătăţirile ce se pot aduce vieţei femeii în
cadrul social de azi. Folosindu-ne de experienţele din alte ţări,
vom lua ce-i prielnic, îndepărtînd tot ce-i de prisos sau
vătămător.
Munca fiind baza
societăţilor şi a familiei, ne vom interesa, în special,
de munca femeii în societate şi în familie. Aci vom găsi
material bogat de studiat şi chestii de îndrumat pe o cale mai
bună, probleme cari vor cere dezlegare, primejdii cari vor cere
măsuri grabnice.
Tot aci va trebui
să ne dăm seama de munca femeii pe terenul artei poporului. Toate
naţiile civilizate îşi întoarnă privirile spre
această artă, spre a scoate din ea izvoare şi motive pentru arta
naţională.
Vom avea punct de
program a încuraja şi da la iveală toate manifestările
artistice ale femeilor române.
Revista noastră nu va fi lipsită
de articole de popularizare a ştiinţei, a higienei, pedagogiei.
Credem aceasta cu atît mai mult cu cît avem destule femei deplin
stăpîne pe aceste materii.
Vom cerceta
condiţia femeii în cazul de azi şi vom dovedi ce şi
cît trebuie schimbat.
În Revista
noastră ne vom ocupa de chestia celibatului, atît de gravă
din punct de vedere social, economic şi moral. Vom fi nepărtinitori,
arătînd întrucît e de vină femeia,
întrucît bărbatul. Revista va crede o datorie
sfîntă a se ocupa de educaţia femeii, ca mamă, ca
soţie şi româncă, de aceea studiul gospodăriei, al
economiei şi al educaţiei sufletului ne va fi unul din punctele
programului.
Credem că avem
dreptul şi datoria a da întindere cît de mare
activităţei noastre, ca patriote şi mume; căci tot ce
strică naţiei şi celor ce ne sînt scumpi ne strică
şi nouă. Iată de ce vom lupta împotriva alcoolismului, a
corupţiei, a jocului de cărţi, a luxului nepotrivit cu
mijloacele şi a necinstei, tristă rămăşiţă a
unor vremi de robie. Ne mai rămîne să spunem că, dornice
de propăşirea morală şi materială a naţiei, ne
adresăm tuturor femeilor culte şi le rugăm să ne dea
sprijinul prin cercetările ce pot face în jurul lor, în cercul
lor de activitate; ca doctorese sau profesoare, maestre etc., sau studiind
în autori străini, spre a ne lumina asupra ceea ce s-a făcut
aiurea.
După cum noi
nădăjduim să fim de folos altora, cari se ocupă cu
cercetări în privinţa nevoilor ţărei, tot astfel
aşteptăm ca şi lucrările lor să ne fie şi
nouă folositoare; deoarece ţinta e aceeaşi: ridicarea poporului
român la cît se poate mai înalt grad de cultură, de
organizare a muncei şi de propăşire economică şi
morală.
Îndemnul nostru
e iubirea de neam şi ţară şi, oricît de slabă
şi de mică ar fi munca noastră, nimeni, socot, nu va afla cu
cale să o ia în nume de rău. Cu toţii năzuim spre acelaşi
ideal măreţ, ferice de cei ce pot lucra mai mult pentru el! Obolul
nostru, fie cît de mic, îl aducem cu suflet curat patriei, şi
nimeni n-are dreptul să-1 dispreţuiască. Simplul soldat, ca
şi generalul genial mai mult decît o viaţă nu pot da pe
altarul naţiei.
Încă o
vorbă: ţinta noastră e s-aducem, pe cît se poate, armonie
şi înţelegere acolo unde a domnit, pînă acum,
neînţelegere şi eternă luptă.
Sofia Nădejde
(S. Nedejde, Ce
voim, în Presa literară românească,
articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), II, ediţie,
note, bibliografie şi indici de I. Hangiu, cu o introducere de D. Micu,
EPL, Bucureşti, 1968, pp. 103-106)