Dimitrie Bolintineanu
Mihnea şi baba
VI
Blestemul
Oriunde vei merge
să calci, o tirane,
Să calci p-un
cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
Să strîngi
tu, în mînă-ţi tot mîini diafane,
Şi orice
ţi-o spune tu toate să crezi.
Să-ţi
arză plămînii d-o sete adîncă
Şi apa, tirane,
să nu poţi să bei,
Să simţi
totdauna asupră-ţi o stîncă,
Să-nclini a ta
frunte la cine nu vrei.
Să nu se
cunoască ce bine vei face!
Să plîngi!
însă lacrimi să nu poţi vărsa,
Şi orice
dorinţă, şi orice-ţi va place
Să nu poţi,
tirane, să nu poţi gusta!
Să crezi că
eşti geniu, să ai zile multe
Şi toţi ai
tăi moară; iar tu să trăieşti!
Şi vorba ta
nimeni să nu o asculte,
Nimic să-ţi
mai placă, nimic să doreşti!
VII
Aşa vorhi
bătrîna
Şi Mihnea
tremură;
Iar naiba, ce
fîntîna
O soarbe într-o
clipă
Şi tot de sete
ţipă,
La dreapta lui
zboră.
El are cap de taur
Şi gheară
de strigoi,
Şi coada-i de
balaur,
Şi geme cu
turbare
Cînd baba
tristă pare;
Iar coada-i stă
vulvoi.
Iar
nagodele-urîte
Ca un mistreţ la
cap,
Cu lungi şi
strîmbe rîte!
Cu care de pe
stîncă
Rîm marea cea
adîncă
Şi lumea nu
le-ncap;
Şi şase
legioane
De diavoli
blestemaţi
Treceau ca
turbilioane
De flacări
infernale,
Călări
toţi pe cavale
Cu perii
vulvoiaţi.
Şi mii de mii de
spaime
Veneau din iad
rîzînd
Pe Mihnea să
defaime,
Căci astfel baba
are
Mijloc de
răzbunare
Pe mort
nesupărînd.
VIII
Mihnea
încalecă, calul său tropotă.
Fuge
ca vîntul;
Sună
pădurile; fîşie frunzele,
Geme
pămîntul;
Fug legioanele, zbor
cu cavalele,
Luna
dispare;
Cerul
se-ntunecă, munţii se cleatenă, ‑
Mihnea
tresare.
Fulgerul
scînteie, tunetul bubuie,
Calul
său cade;
Demonii
rîseră; o, ce de hohote!
Mihnea
jos sare.
Însa el repede iară
încalecă,
Fuge
mai tare;
Fuge ca
crivăţul; sabia-i sfîrîie
În
apărare.
Aripi fantastice
simte pe umere,
Însa
el fuge;
Pare că-l
sfîşie guri însetabile,
Hainele-i
suge;
Baba p-o cavală
iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slabă şi
palidă, pletele-i fîlfîie
Pe
osăminte;
Barba îi
tremură, dinţii se cleatină,
Muge
ca taur;
Geme ca tunetul, bate
cavalele
Cu
un balaur.
IX
O, ce de hohote!
rîseră demonii,
Iadul
tot rîse!
Însă pe
creştetul munţilor, zorile
Zilei
venise.
(D. Bolintineanu, Mihnea şi baba, în Id., Opere alese. Studiu introductiv de D.
Păcurariu. Text stabilit de R. Ocheşanu şi Gh: Poalelungi, I, Poezii,
EDP, Bucureşti, 1961, pp. 94-95)