1821

Vasile Aaron

Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase

Cuvînt înainte

 

Cunoştinţa cea de obşte şi experiinţa de toate zilele luminat ne arată, precum ierburile ceale mai amară şi mai veninate adeaseori aduc bolnavilor tămăduire şi dulceaţa sănătăţii prin amărala boalelor pierdută de nou o cîştigă: în gunoiul cel aruncat de o parte de lucrătoriul pămîntului să află cîte şi mai cîte lucruri neplăcute în sine socotite, care totuşi, pe locul cel de arătură sau de coasă, la vreamea sa împrăştiate şi la rădăcina viţei cei de vie aşăzate, umplu grădinile de fîn şi de paie, jitniţile de bucate şi pivniţăle de vin.

Credinţa cea deşartă, în carea grecii şi romanii şi alte neamuri, în veacurile ceale vechi rătăcind, lucrurile ceale mute şi surde le tămuia şi le cinstea ca pe dumnezei, cu adevărat nime acuma, precum nu să îndoiaşte, cu lăţirea sfintei Evanghelii şi prin ivirea luminei credinţei cei adevărată a fi cu totul călcată, aşa nu e putinţă dimpotrivă a nu să mira de nenumărate cărţi şi pilde, tocma de acei oameni, ce întru atîta rătăcise, date afară şi pînă astăzi aflătoare, pline de învăţături moraliceşti, ca un izvor de apă plăcută dintr-un loc almintrile neiubit ochilor şi în chipul florilor celor bine mirositoare de boz puturos şi de spin înghimpos.

Următoarea istorie a lui Sofronim şi a iubitei sale Harite încă iaste întocmită stărilor împrejur a vremii, în carea grecii încă ţinea leagea elinească, însă învăţăturile ceale moraliceşti, care într-însa vin înainte şi întîmplările ce să înşiră, atîta dulceaţă au în sine, cît m-au făcut în versuri a o alcătui şi spre folosul iubitorilor de poezie a o face lumei cunoscută.

Sofronim ca prunc de 12 ani, rămîind lipsit de părinţi, în toată ziua mergea şi plîngea pe mormîntul acestora, apoi întorcînd acasă mînca pînea ce o căpăta în dar de la un preot al Minervei, arătînd cu pildă evlavia cu care sînt fiii detori părinţilor săi şi după moarte: Pronia celui atotputearnic îl povăţui cu întîmplarea la Praxitel cel şi cu multă aveare, şi foarte procopsit în rîndul facerii de idoli; şi aşa de la acesta atît procopsire prin sîrguinţă, cît şi aveare cu testament cîştigată, încît în Cetatea Milet, în care a îşi alesease cu aşăzămînt a şădea, şi într-alte locuri vecinate, în rîndul măiestriii sale era cel mai vestit; iscusirea sa şi mai pe urmă amorul (iubirea) de care lumea să bîntuiaşte acolo îl adusă, cît pentru Harite cea frumoasă, fiica lui Aristef, mai marelui judecătoriu al Miletului, carea după starea sa nu o putea nădăjdui, supt acoperemînt de altă ceva vină să izgoni din cetate; alungat şi surugun în mare, din ruperea corăbiii sîngur scăpă şi cu întîmplarea aruncîndu-să la un ostrov pustiu, trăia în sîngurătate îndestulat şi mulţămit, fără de a vinovăţi sau învîrtoşarea judecătorească, sau pe aceea din carii cugeta a i se trage hotărîrea pedeapsii cei nedreapte. Norocul, carele îl părăsise, de nou îl înbrăţoşă, aşa cît cu scăparea de la prinsoare a lui Aristef să făcu acestuia jinere, şi următoriu în aveare, bărbat Haritei, de care lucru nice că putea vrodată visa. Pildă vie a nestatorniciei norocului, prin carea să joacă după plăceare cu ticăloasa omenire, şi a răbdării, prin carea toate să pot învinje.

Verşurile în care să află Istoria alcătuită sînt din rîndul celor de cîte 12 silabe, şi aşa vrînd neştine mai apriat a gusta din dulceaţa lor, în cetanie la mijlocul fieştecăruia stih să steaie pînă cînd s-ar putea număra: unul, doi, trei; pentru pildă:

 

Omul cît să naşte... cu cît să măreaşte,

Grija şi năcazul... încă cu el creaşte.

        De vrea oare cine... mai chear să să-ncrează,

        La a noastră stare... privească şi vază.

Împăraţii cîtă... greutate poartă?

Şi cei ce viaţă... au supt ei nemoartă.

        Lipsitul, că n-are... tot să jeluiaşte,

        Avutul de cîte... trude să căiaşte.

 

Să află întră aceaste verşuri şi de ceale de unsprezece silabe, cînd adecă silaba cea de pe urmă, sau a jumătăţii cei mai dintîiu, sau a cei mai de pe urmă a stihului să sfîrşeaşte cu iu, ǐ sau u, a căruia sunet numai de jumătate să aude, dintră care u, acuma de vro cîţiva ani încoace, de tot să lasă afară, iară mai nainte în locu-i să punea i, pentru pildă:

 

Te rog , o, Iubite!... mai vină la noi,

Să mai grăim ceva... şi despre nevoi.

        Cum făcea cei vechi... avînd timp şi vreame,

        Nici fiind dedaţi... ca tot să să cheame.

Cunoscuşi pe unchiul?... cît fu de mărit?

Spune-mi era altul... ca el odihnit?

        Cînd vedea că are... vrun om învăţat,

        Şi ca el întocma... la graiu şi la sfat.

 

Din ceale mai sus zise de sine urmează cum că pot să fie verşurile şi de zece silabe, cînd silaba cea mai de pe urmă a jumătăţii şi cei dintîiu şi cei mai de pe urmă a stihului iaste iu, ǐ sau u, a cărora sunet numai de jumătate să aude, precum sînt:

 

Mai bine să moriu... decît tot căznit

Să trăiesc de fraţi... şi preatini lipsit.

 

Aceastea scurtări să află în rîndul acestor verşuri şi atuncea cînd sau a cincea silabă a jumătăţii cei dintîiu, sau cea de pe urmă a stihului să sfîrşeaşte ori în ce glasnică, carea să spune lung afară, precum să veade din ceale următoare:

 

Au mai poate fi... cum acela fu?

Mie mi să pare... cum că altul nu.

Cearce cine vrea... şi vază din sine,

Fără îndoială... va zice ca mine.

 

Ce să atinge de stilul poeziii meale, fiind că eu mărire deşartă sau folosul mieu nu cerc, las să judece ce vor vrea cei ce vor ceti această Istorie mică, aducîndu-şi aminte şi de altele, ce pînă acuma au ieşit din tipariu şi foarte tare s-au trecut.

Cu adevărat limba noastră nu iaste aşa avută ca sorioara ei limba cea talienească şi ca amînduror maică, limba latinească; totuşi, tăcînd despre aceea că dacă alte limbi în Europa procopsite de la aceastea doauă nu s-au ruşinat şi nu să ruşinează în lipsele sale a să împrumuta, de sine urmează că nice noi avem vreo pricină cuvioasă în alcătuirea cărţilor celor româneşti a nu năzui cînd şi cînd la Maica cea dulce şi surioara limbei noastre, atîta fără părtinire pociu zice că limba noastră nu iaste aşa de sarbădă, cît ceva rod plăcut la vreamea sa să nu poate aduce.

Vasile Aaron

Sibiiu, 1821.

În Tipografia lui Ioan Bart

 

(Vasile Aaron, Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase, în G. Ivaşcu (ed.), Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, I, 1812-1866, EDP, Bucureşti, 1967, pp. 95-98)